https://blog.revistaderecenzii.com/

Cum altfel s-o numesc pe doamna profesor Magda Buce Răduț, după ce mi-a căzut în mână albumul „Ion Țuculescu la Craiova”? Căci termin de citit conținutul acestuia și-mi amintesc că nu demult se străduise și reușise să editeze alt album, dedicat Craiovei, remarcabil album de colecție. Și sfârșesc prin a o compara pe autoare cu-n Cerber în versiune feminină. Un Cerber al valorilor culturale și de patrimoniu ale orașului. Năvalnică aduce aminte mă cuprinde! O revăd pe autoare pe vremea când era profesoară la Liceul de muzică și Arte plastice din Craiova, LMAP. Frumoasă, impunătoare în ciuda tinereții, dădea dovadă de-o exigență vădită față de valori și față de…ținuta elevilor. Cerberul în iarbă veghea deja pe-atunci la disciplina ce trebuia respectată; a fost prima și ultima dată când am fost trimisă acasă de la ore, pe motiv că nu aveam ținuta reglementară.  Mă zărise pe holul liceului, aveam ciorapi ¾ colorați și dacă alți profesori trecuseră cu vederea acest element vestimentar, ochiul său vigilent nu rămăsese indiferent. Astăzi, peste decenii, regăsesc cu admirație pe cea care s-a dedicat nu doar vieții de dascăl ci mai cu seamă punerii în evidență a valorilor cultuale. Craiova e orașul căruia îi dedică energia și dragostea, prin toate acțiunile sale legate de artă, artiști etc. Dânsa face parte din speța omului implicat nu doar  în munca sa, ci și în societate, e omul cu conștiința agitată care se întreabă dacă a făcut ceva, dacă a făcut îndeajuns, dacă implicarea sau dăruirea a fost suficientă sau nu, fiind omul activ, pozitiv. Și am convingerea că doamna Magda Buce Răduț își face o deviză din a educa generații, știind că educația frumosului nu-i altceva decât educația sufletului și un suflet implicat creează suflet mai departe. Mulți cred că „darul perfecțiunii ucide”. Dânsa e perfecționistă prin ce întreprinde și cu siguranță această ardoare a perfecțiunii sale e un soi de fericire, o reciprocă cu publicul cititor și cei ce o înconjoară. Și fericirea e viață.

Emoția artistică ca drum spre nemurire, forța lirică de „Brâncuși al picturii românești”, vocația spirituală și chemarea spre credință a omului medic și pictor Ion Țuculescu, se desprind din paginile acestui album ce cuprinde imagini din viața sa, scrisori, documente și o serie importantă de lucrări reprezentative, multe inedite. Biografia fiecăruia – o corabie legănată pe valuri, împinsă de timp. Biografia e însă și istoria sufletului. Și în Țuculescu fluxul muzical din sufletul său s-a contopit cu natura și cu tragicele experiențe de viață pe care le-a redat prin culoare și formă. Lirismul grav, temperamentul, spontaneitatea bărbatului „nemaipomenit de frumos” și cu „albastru tragic”(cum se exprimase Nichita Stănescu) întregesc sinteza între luciditatea medicului și pasiunea artistului pictor . Pictor ce-a redat sublim arhaicitatea folclorului românesc în pânzele sale, cu o intuiție excepțională asupra culorilor, cea a talentului înnăscut. Ah, nostalgiile tinereții! Revăd acea clădire albă cu scări din centrul orașului, casa cunoscută de craioveni drept „Casa muzeu Ion Țuculescu”. Și unde intrând te întâmpina autoportretul celebru- „cu frunză”, așezat pe șevaletul pictorului în semn de bun venit. Călcam cu pioșenie, având sentimentul că intram în intimitatea solemnă a artistului. Era o vrajă acolo. Ochii  omniprezenți din pânze mângâiau și surprindeau, motivele florale, pasările, arborele vieții-arborele durerii omului, femeile-flori, cerul-covor și infinitul fără limite al fanteziei erau ceva unic.  Țuculescu și-a găsit fericirea doar în artă, transmițând mesaje puternice și emoții privitorilor, călcând peste toate tristețile propriului suflet, așa cum se confesa el însuși. Ruptura de Craiova l-a marcat profund, spunând că „ a murit o parte din mine”. Cum putea fi altfel, când el trăise aici cei mai frumoși ani, anii copilăriei, anii alături de bunicul iubit și  familia părinților săi? Durerea sa e mută și toate culorile sale, simbolurile și temele alese redau trăirile unui suflet sensibil, adesea bulversat de existența dureroasă. Avea vocație spirituală, chemare spre credință, ochiul fiind propria conștiință. Priviri-ochi, frunze, circuite, ordine cosmică, peisaje fantastice, spaimele morții, monade, exaltare cromatică, simbolurile durerii, bucuriei și a vieții, spiritualitatea ancestrală și a folclorului românesc, ne bulversează propria conștiință privindu-i opera. Deși inclinat către știință, dorința de a reda trăirile interioare afective l-a dus la exprimarea plastică atât a bucuriilor cât și a durerilor, a propriilor căutări și angoase în culoare și în simboluri.

A creat în Grecia, Italia, Franța dar și-n orașul natal Craiova, trecând prin perioade de creație diferite: realistă, folclorică, simbolică și spre final mergând spre abstract și pictura metafizică. Evoluția sa se simte în evoluția desenelor și picturilor. Chiar și interiorul țărănesc ce-i comparat cu faimoasa cameră a lui Van Gogh, are scoarțe țărănești și-i îmbibat de folclor. Dacă scriitorul își asumă responsabilitatea pentru ce scrie, pictorul e răspunzător de mesajul său estetic ce cuprinde caracterul și filozofia propriei genialități.  „Am vrut să pictez scoarțe dar a ieșit o lume ciudată de existențe simplificate”, mărturisea.                                                                                                                                    Cine a spus că opera cuiva e o ficțiune goală? Ea e cea mai tragică biografie dar și cea mai sublimă, zicea cineva pe bună dreptate. Acest spirit iscoditor și artist remarcabil ne-a oferit „dansul bucuriei-dansul vieții și al morții”.  Femei-flori, covoare-cer, frunze de zăpadă, porumbei, copaci-oameni, compoziții descriptive, totemuri, emoții copleșitoare exprimate în culori complementare sau în  negru- tragism al vieții.                                                                                     A reușit să redea și să lase oamenilor o operă plină de viață, „călcând peste toate tristețile, peste toate neliniștile din suflet”. A pictat convins că pictura viitorului va trebui să utilizeze culoarea „spre binele oamenilor”, arta fiind cel mai bun ambasador al spiritualității. Ion Țuculescu, acest Brâncuși al picturii românești,  prin forța lirismului său pictural, ne-a lăsat moștenire spiritualitatea ancestrală a folclorului românesc și „demnitatea vechilor balade”, așa cum bine observa Dan Grigorescu, cel care l-a și imortalizat fotografic atunci când chipul artistului devenise sever,  spiritualizat precum un „arhanghel”.

Albumul doamnei Magda Buce Răduț readuce lumii pe Țuculescu- exponent de vază al picturii noastre, pe nedrept adâncit în uitare. El a simțit nevoia de a aduce societății un nou tip de sensibilitate, rămânând unic prin geniul său artistic. Și cu siguranță nu greșesc numindu-l  simbolistul și folcloristul picturii românești. Mai cred nu doar că se poate, dar că devine obligatorie o literatură a memoriei cultual-artistice a țării. Căci fără istorie, fără bogăția culturii, fără figurile remarcabile ale truditorilor ei, nu e posibil viitorul unei națiuni. Sunt numeroși cei care așteaptă integrarea în circuitul memoriei culturale românești iar generațiile tinere trebuie să-i cunoască. Așa cum se întâmplă adesea, deceniile cu schimbările sociale au așternut uitarea peste opera lor. Prin acest album s-a dorit redescoperirea omului înzestrat cu rațiune și geniu artistic, Ion Țuculescu. Albumul nu face decât să suscite curiozitatea asupra celui care și-a experimentat trăirile și meditațiile atât de bine  prin culoare și simboluri.  E o îndatorire de neșters pentru orașul nostru aceea de-a păstra vie memoria și opera craioveanului Țuculescu, mândri să-l găzduim cum se cuvine post-mortem.                                                                                                                             De altfel, o pleiadă de artiști si oameni de cultură craioveni ar merita o sală a lor, fie și sub formă de Bistrou Café unde să se poată reuni artiștii cât și iubitorii de artă și cultură. Unde să existe simeze pentru pictori și etajere cu ultimele reviste și informații culturale, să avem o emulație creatoare așa cum era la Capșa. Căci oraș cultural înseamnă și această formă simplă de reunire a boemei culturale și posibilitatea exprimării ideilor artistice, facilitarea dialogului. Închei cu senzația că m-au năpădit pasările măiestre din scoarțele oltenești și frunzele s-au lipit plăcut pe  retină, trezindu-mi memoria afectivă și trăind impresia că pășeam iară în fostul muzeu Țuculescu din  Craiova. Sunt emoții ce țin de trecutul Băniei, a cărei tradiție culturală se cere reclădită având la bază așa cum e firesc, și pe pictorul Ion Țuculescu.