https://blog.revistaderecenzii.com
Cum altfel s-o numesc pe doamna profesor Magda Buce Răduț, după ce mi-a căzut în mână albumul „Ion Țuculescu la Craiova”? Căci termin de citit conținutul acestuia și-mi amintesc că mai demult se străduise și reușise să editeze alt album dedicat Craiovei, un remarcabil album de colecție. Și sfârșesc prin a o compara pe autoare cu-n Cerber în versiune feminină.
Un Cerber al valorilor culturale și de patrimoniu ale orașului nostru. Năvalnică aduce aminte mă cuprinde! O revăd pe autoare pe vremea când era profesoară la Liceul de muzică și arte plastice din Craiova, LMAP. Frumoasă, impunătoare în ciuda tinereții, dădea dovadă de-o exigență vădită față de valori și față de…ținuta elevilor. Cerberul în iarbă veghea deja la disciplina ce trebuia respectată; a fost prima și ultima dată când am fost trimisă acasă de la ore, pe motiv că nu aveam ținuta reglementară. Mă zărise pe holul liceului, aveam ciorapi ¾ colorați și dacă alți profesori trecuseră cu vederea acest element vestimentar, ochiul său vigilent nu rămăsese indiferent. Astăzi, peste decenii, regăsesc cu admirație pe cea care s-a dedicat nu doar vieții de dascăl ci mai cu seamă punerii în evidență a valorilor cultuale. Craiova e orașul căruia i-a dedicat energia și dragostea, prin toate acțiunile sale legate de artă, artiști și promovarea valorilor. Dânsa face parte din speța omului implicat nu doar în munca sa, ci și în societate, e omul cu conștiința agitată care se întreabă dacă a făcut ceva, dacă a făcut îndeajuns, dacă implicarea (sau dăruirea) a fost suficientă sau nu, fiind omul activ, pozitiv. Și am convingerea că doamna Magda Buce Răduț își face o deviză din a educa generații, știind că educația frumosului nu-i altceva decât educația sufletului și un suflet implicat creează suflet mai departe. Mulți cred că „darul perfecțiunii ucide”. Dânsa e perfecționistă prin ce întreprinde și cu siguranță această ardoare a perfecțiunii sale e un soi de fericire, o fericire reciprocă cu publicul cititor și cei ce o înconjoară. Și fericirea e viață.
Emoția artistică ca drum spre nemurire, forța lirică de „Brâncuși al picturii românești”, vocația spirituală și chemarea spre credință a omului medic și pictor Ion Țuculescu se desprind din paginile acestui album ce cuprinde imagini din viața sa, scrisori, documente și o serie importantă de lucrări reprezentative, multe inedite.
Biografia fiecăruia – o corabie legănată pe valuri, împinsă de timp. Biografia e însă și istoria sufletului. Și în Țuculescu fluxul muzical din sufletul său s-a contopit cu natura și cu tragicele experiențe de viață pe care le-a redat prin culoare și formă. Lirismul grav, temperamentul, spontaneitatea bărbatului „nemaipomenit de frumos” și cu „albastru tragic”(cum se exprimase Nichita Stănescu) întregesc sinteza între luciditatea medicului și pasiunea artistului pictor. Pictor ce-a redat sublim arhaicitatea folclorului românesc în pânzele sale, cu o intuiție excepțională asupra culorilor, cea a talentului înnăscut.
Ah, nostalgiile tinereții! Revăd acea clădire albă cu scări din centrul orașului, casa cunoscută de craioveni drept „Casa muzeu Ion Țuculescu”. Și unde intrând te întâmpina autoportretul celebru „cu frunză”, așezat pe șevaletul pictorului în semn de bun venit. Călcam cu pioșenie, având sentimentul că intram în intimitatea solemnă a artistului. Era o vrajă acolo. Ochii omniprezenți din pânze mângâiau și surprindeau, motivele florale, pasările, arborele vieții-arborele durerii omului, femeile-flori, cerul-covor și infinitul fără limite al fanteziei aveau ceva unic. Țuculescu și-a găsit fericirea doar în artă, transmițând mesaje puternice și emoții privitorilor, călcând peste toate tristețile propriului suflet, așa cum se confesa el însuși. Ruptura de Craiova l-a marcat profund, spunând că „a murit o parte din mine”. Cum putea fi altfel, când el trăise aici cei mai frumoși ani, anii copilăriei, anii alături de bunicul iubit și familia părinților săi? Durerea sa e mută și toate culorile sale, simbolurile și temele alese redau trăirile unui suflet sensibil, adesea bulversat de existența dureroasă. Avea vocație spirituală, chemare spre credință, ochiul fiind propria conștiință. Priviri-ochi, frunze, circuite, ordine cosmică, peisaje fantastice, spaimele morții, monade, exaltare cromatică, simbolurile durerii, bucuriei și a vieții, spiritualitatea ancestrală și a folclorului românesc, ne bulversează propria conștiință privindu-i opera. Deși înclinat către știință, dorința de a reda trăirile interioare afective l-a dus la exprimarea plastică; bucuriile și durerile, propriile căutări și angoase în culoare și simboluri. A creat în Grecia, Italia, Franța dar și-n orașul natal Craiova, trecând prin perioade de creație diferite: realistă, folclorică, simbolică și spre final mergând spre abstract și pictura metafizică. Evoluția sa se simte în evoluția desenelor și picturilor. Chiar și interiorul țărănesc ce-i comparat cu faimoasa cameră a lui Van Gogh, are scoarțele țărănești și-i îmbibat de folclor. Căci dacă scriitorul își asumă responsabilitatea pentru a scrie, pictorul e răspunzător de mesajul său estetic ce cuprinde caracterul și filosofia propriei genialități. „Am vrut să pictez scoarțe dar a ieșit o lume ciudată de existențe simplificate”, mărturisea.
Cine a spus că opera cuiva e o ficțiune goală? Ea e cea mai tragică biografie dar și cea mai sublimă, zicea cineva. Acest spirit iscoditor și artist remarcabil ne-a oferit „dansul bucuriei-dansul vieții și al morții”. Femei-flori, covoare-cer, frunze de zăpadă, porumbei, copaci-oameni, compoziții descriptive, totemuri, emoții copleșitoare exprimate în culori complementare sau în negru (tragism al vieții).
Să-i mulțumim postum pentru că a reușit să redea și să lase oamenilor o operă plină de viață, „călcând peste toate tristețile, peste toate neliniștile din suflet”. A pictat convins că pictura viitorului va trebui să utilizeze culoarea „spre binele oamenilor”, arta fiind cel mai bun ambasador al spiritualității. Ion Țuculescu, acest Brâncuși al picturii românești, prin forța lirismului său pictural, ne-a lăsat moștenire spiritualitatea ancestrală a folclorului românesc și „demnitatea vechilor balade”, așa cum observase Dan Grigorescu, cel care l-a și imortalizat fotografic atunci când chipul artistului devenise sever, spiritualizat precum un „arhanghel”.
Albumul doamnei Magda Buce Răduț readuce lumii pe Țuculescu, exponent de vază al picturii noastre, pe nedrept adâncit în uitare. Cel care a simțit nevoia de-a oferi societății un nou tip de sensibilitate, rămânând unic prin geniul său artistic. Cu siguranță nu greșesc numindu-l simbolistul și folcloristul picturii românești. Mai cred nu doar că se poate, dar că devine obligatorie o literatură a memoriei cultual-artistice a țării. Căci fără istorie, fără bogăția culturii, fără figurile remarcabile ale truditorilor ei, nu e posibil viitorul unei națiuni. Sunt numeroși cei care așteaptă integrarea în circuitul memoriei culturale românești, pe care generațiile tinere trebuie să-i cunoască. Așa cum se întâmplă adesea, deceniile cu schimbările sociale au așternut uitarea peste opera multora. L-am redescoperit pe omul înzestrat cu rațiune și geniu artistic, Ion Țuculescu prin albumul care nu face decât să suscite curiozitatea asupra celui care și-a experimentat trăirile și meditațiile prin culoare și simboluri.
E o îndatorire pentru orașul nostru sa păstreze vie memoria și opera craioveanului Țuculescu.
O pleiadă de artiști și oameni de cultură craioveni ar merita un locaș al lor, fie și sub formă de Bistrou Café unde să se poată reuni artiștii cât și iubitorii de artă și cultură. Unde să existe simeze pentru pictori și etajere cu ultimele reviste, cărți și informații culturale, să fie o emulație creatoare. Oraș cultural înseamnă și această formă de a reuni boema culturală, posibilitatea exprimării ideilor artistice, facilitarea dialogului. Închei cu senzația că m-au năpădit pasările măiestre din scoarțele oltenești și frunzele s-au lipit plăcut pe retină, trezindu-mi memoria afectivă și trăind impresia că pășeam iară în Muzeul Țuculescu din Craiova. Sunt emoții ce țin de trecutul Craiovei, a cărei tradiție culturală se cere reclădită având la bază așa cum e firesc, și pe pictorul Ion Țuculescu.