Lirica unor evenimente de viață

de Dan Ionescu

*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 10 / 2014

Cea mai recentă carte a poetului Marian Drăghici a apărut la editura Tracus Arte din București, în 2013, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu. Titlul lumină, încet amintește de Va fi liniște, va fi seară, al lui Virgil Mazilescu. Punctul comun al celor două cărți îl constituie viziunea asiguratorie că totul încă este bine pe pământ, iar imparitatea rezultă din rugămintea implicită a primului titlu, ca impactul luminii asupra lucrurilor să nu fie distructiv, față de vorba unui vizionar asupra unei probabilități de liniște într-un prezent confuz.

Unele realități, indiferent de concretețea și dimensiunea lor, se epuizează în paralel cu arderea unei țigări, în același timp, peste tot pe glob. Oricând faptul deșertăciunii egalizează totul. Aceasta este perspectiva pesimistă a poemului din fruntea volumului lumină, încet. Albert Camus își deschide romanul Străinul cu o pagină la perfect compus, referitoare la suferința pe care i-a produs-o moartea mamei. Marian Drăghici experimentează în vis condiția însăși de a fi mormânt al cuiva drag. La ipostaza aceasta se ajunge numai din grija exagerată și îndreptățită, în același timp, pentru cel dispărut, de a-i fi bine și acolo unde ajunge. Nevoia de a regăsi în cititor o entitate care să-i înțeleagă pe deplin suferința se întrevede în datarea tragediilor, ca în jurnal, care nu l-au ocolit în viață: „Suntem, în 5 noiembrie 1993 înspre seară, (…). // Ajuns acasă frânt, incapabil de altceva decât să dorm, / m-am întins în camera copiilor pe patul nedesfăcut. / Și iată, s-a întâmplat să visez” (Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică). Vârsta lui poetică de acum îl ajută pe autor să lase loc realității domestice să parvină, ca în poezia de senectute a lui Arghezi, domeniului livresc.

Despre arta poetică, 1983 este poemul în care de fapt se recapitulează, prin forța de sugestie a metaforelor, temele și motivele inedite ale generației optzeciste. Dacă până atunci, lumina era prezentată, și prin acest exemplu înțelegem orice alt simbol, în plenitudinea strălucirii, ca prezența ei să impresioneze și poetul să fie sigur că va fi convins de intenția lui pe toată lumea, în 1983, lucrurile în literatură se schimbă. Poeții optzeciști se bazează pe sugestie. Li se pare suficient să prezinte dintr-un întreg, partea însoțită de câmpul pe care i-l conferă iluminatul din spate, asupra căreia nimeni nu s-ar fi gândit să se oprească sau că în raza ei de lumină ar fi ceva de văzut: „lumină, cât ai aprinde / un pai pe ape. // anume, să se vadă pășind / bâtlanul purpuriu / în raza demenței”. Ecoul unui asemenea demers artistic, de explorare, dintr-un spectru, a unei nuanțe, dar și al unei facturi psihologice experimentate într-un mediu rugos de mentalitate comunistă, a presupus rezistență din partea celor implicați în respectivul curent literar: „când am spus vorba asta / spărgeam nuca în dinți”. La fel ca barbarul „care-și strigă harul în zori” și iubește „când minuscula lui lume interioară / explodează în mii de sori”, lirica optzecistă s-a dezvoltat din puținele motive de fericire avute în viața de zi cu zi. Despre arta poetică, 1983 poate fi privit ca un poem al destinului propriu, al delimitării față de prerogativele efemere ale oricărei mișcări culturale sau, în mod paradoxal, ca un semn al fidelității pentru arta debordantă și inovatoare optzecistă, din care, supusă atât de mult experimentelor, a mai rămas doar expresia ei senină: „și ea zâmbind din fereastră / după ce i-au smuls / mâinile, / inima, / părul”.

Sfiala de a întâlni o doamnă adorată este justificată prin faptul că femeia n-ar fi într-adevăr singură, și nu prin lipsa de curaj care pare a fi cauza adevărată a ezitării și care, afirmată, i-ar aduce probabil numai foloase, din partea conlocutorului care l-ar ajuta să îndrăznească: „totuși doamna aceea, nu știu cum îi ziceai / este totdeauna singură? / m-aș duce uneori pe la dânsa, mai ales iarna / dar este într-adevăr singură?” (Poemul sfielii). Dar credința autorului, dedublat în ipostaza unui bărbat sfios și prea mândru în a-și recunoaște sentimentul, este inversă ipotezei precedente și mai subtilă. Își leagă reținerea de eventuala căsnicie a „doamnei aceea”. Dacă nu este căsătorită, o va întâlni într-un timp scurt, dacă da, nu se va amesteca. Problema va fi – și atunci se va și vedea adevăratul caracter al pretendentului la relație – dacă femeia este liberă: ce va face el atunci? Sfiala îl domină și mult mai comod îi este, într-o astfel de împrejurare, să contemple, dar lucrul acesta nu trebuie spus. Este un secret care trebuie bine păstrat, ca multe dintre gândurile personajelor din Concert din muzică de Bach. A declara în general că nu ai curaj pentru a obține o întâlnire echivalează cu a renunța definitiv la ea pentru că teama persistă la nesfârșit dacă este declarată, i te resemnezi ei, și nu obiectivului. Aceasta este morala poemului sfielii.

Când îți dorești foarte mult să ajungi într-un loc, despre care ai aflat de la prieteni sau de la vecini etc., ajungi să-l visezi: „de bună seamă frustrarea, poate și dorul / după domnul & stăpânul meu / dus în africa la vânătoare de lei / au făcut să mă visez azi-noapte / eu însumi în africa la vânătoare de lei” (doi cocori încununați. Un vis al lui carl gustav povestit mariei roman sau invers). Indiferent de ocupație, dacă vânezi, pierzi din umanitate, iar întâietatea, asigurată de faptul că ei nu ucid, la poezie, de a o scrie, o vor avea, în acest context imaginat, de vânătoare în Africa, înșiși cocorii: „unul dintre ei, și anume bărbătușul, / așezându-se la masa stăpânului / cu grație nesfârșită lângă cana / cu flori / de / acaccia, / scrise: Poezia”.

Marian Drăghici supune atenției și alte subiecte menite să explice ființa umană. Titlurile contrariante au tâlc moral. Bufnița simbolizează înțelepciunea. Omul cu fața întoarsă din bufniță în zi cu soare este înțeleptul care știe să fie senin în momente grele; dublu portret cu mustăți de motan faustic reprezintă o definiție a excentricului Dali, iar un sentiment verde iarna, a dorului de primăvară; fostei mele vieți, prin bunăvoință este prilejul incursiunii în trecut, al dramatizării și al invenției artistice. Și în poemele cu subiecte cinematografice, poetul se insinuează pe sine ca personaj și privirea pe care el o aruncă oamenilor și lucrurilor din jur este grijulie.

Cu această carte, a cărei complexitate rezidă în suita de idei și în valorile subliniate, familiale și religioase, Marian Drăghici se adresează unui public divers care va ști să se bucure de citirea ei.