Marian Victor Buciu: O privire critică metodică şi radicală

                                                                           de Ştefan Vlăduţescu

I. Mai mult decât oricare dintre domeniile realului, literatura ca reper concret ne este dată deja interpretată. Orice lector se află sub dubla apăsare a lucrului deja interpretat. Este vorba, pe de o parte, de presiunea exercitată de o teorie care îl precedă. Acţionează, pe de altă parte, lecţia majoră a conformismului care securizează valorile trecutului şi inhibă revizuirea. Sub o astfel de perspectivă implicită se înscrie şi „Panorama literaturii române în secolul XX. II Proza” (partea întâi)” (Craiova, Scrisul Românesc, 2009), a reputatului profesor universitar craiovean Marian Victor Buciu.

De-a lungul studiului asistăm la spectacolul unei conştiinţe critice radicale, riguroase şi profunde. Scena critică nu se organizează cu un singur decor. Cu toate acestea, este de neignorat funcţionarea unei metode critice, înţeleasă ca procedură după principii.

Nucleul iradiant al metodei îl alcătuieşte ideea că fiecare scriitor mare întemeiază o onto-retorică. Mihail Sadoveanu, de exemplu, „edifică o onto-retorică” (p. 70). Există onto-retorici specifice diferitelor perioade ale istoriei literaturii: H. Papadat-Bengescu „oscilează între discursul tranzitiv, al existenţei, şi cel reflexiv şi simbolic, stăpânit de o retorică, ea însăşi, nesigură, (pre) modernă”. La Cezar Petrescu este vizibilă o „intuiţie a ontologiei şi retoricii tipologice moderne”.

Cei mai lucizi dintre scriitori au reprezentarea programului lor onto-retoric, au adică o „conştiinţă onto-retorică”. După cum se desprinde din aplicarea ei, onto-retorica ar fi denumirea generică pentru aducerea existenţei în cadrul literaturii prin intermediul exprimării retorice. Onto-retorica este existenţă + expresie, materie existenţială + limbaj. Subsecvent, conştiinţei onto-retorice există şi conştiinţe ale componentelor: o „conştiinţă existenţială” şi o conştiinţă artistică.

Componenta ontologică se prezintă sub două forme: real şi imaginar. Aspecte ale realului reţinute de proză sunt: documentul, observaţia, memoria, obsesiile (H. Papadat-Bengescu îşi transcrie obsesiile, experienţa, confesiunea, istoria, problematica istorică, memoria, faptul divers, materia autobiografică, insolitul). În general, „referinţa este transparentă în discursul epic”.

În imaginar se încadrează visul, fantasticul, utopia, reveria, mitul, legenda.

Componenta retorică se referă la „limbaj, discurs”, la „tipologie, moduri de expunere”.

Materia (realitatea, existenţa, realul, imaginarul) este procesată epic. „Materia (lui A. Holban – n.n.) este (…) autobiografică”. Prima mişcare o reprezintă tematizarea, pura structurare a temei. Ansamblul temelor formează tematica: „tematica prozei” lui Rebreanu este „centrată pe mit, idealism, simbol, ezoterism, sapienţialitate, spiritualism, filozofie, formativitate, pragmatism, istorie, politică, social (…), etic, etnic, sentimental, detectivistic”. La acesta „tema obsedantă” (din „Pădurea spânzuraţilor”) este aceea a „conştiinţei (..) care alege”. Atunci când temele includ dezbateri, întrebări, investigaţii, căutări, ele capătă aspect de problemă. Rebreanu, se arată, „reprezintă şi problematizează realitatea”. „Ca romancier, Ibrăileanu problematizează”. Ansamblul temelor problematizate alcătuieşte problematica; la Camil Petrescu se constată: „Problematica esenţială este erotică”.

Axa retorică a literarului se referă la procesarea materiei. „Aurul negru” (de Cezar Petrescu) „tratează epic, retoricizant, dramele şi traumele (…) tranziţiei la feudali”. Procesarea cuprinde elemente privitoare la conştiinţa artistică (estetică), la metoda epică, la structurare, la modurile de exprimare, la funcţionarea punctului de vedere, la scriitură, discurs, expresie, tropi şi alte mecanisme verbale.

C. Hogaş „nu stăpâneşte o estetică”. G. M. Zamfirescu dovedeşte o insuficientă „conştiinţă estetică”. În schimb, Hortensia Papadat-Bengescu „are nu doar conştiinţă propriu-zis poetologică, dar şi o conştiinţă a po-eticului”. De asemenea, H. Papadat-Bengescu are un „program literar”, clar, ca şi Anton Holban.

În discursul epic al lui Calistrat Hogaş predomină „hiperbola şi oximora”, proza acestuia fiind un „cuprinzător tratat de retorică”. La Arghezi preeminenţă are metafora. La Rebreanu prezidează prolepsa, iar la Ibrăileanu, oximoronul.

II. Constatările majore despre evoluţia prozei sunt două:

a) deplasarea dinspre existenţă spre limbaj (se pleacă de la „existenţa care substituie limbajul” şi se ajunge la înlocuirea existenţei prin limbaj; retorica acaparează şi modelează ontologia);

b) mutaţia în cadrul ontologicului: în ficţiunea romanescă, „biografia covârşeşte imaginarul”.

Formatul analitic al gesticii critice este la Marian Victor Buciu mai radical decât formatul axiologic. Marii prozatori sunt, cu mici excepţii, cei din canon: Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade. Lor li se adaugă încă cinci: Mateiu I. Caragiale, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Mihail Sebastian şi G. Ibrăileanu. Ei zece sunt „modernii exemplari”. Rămâne în afară G. Călinescu şi este reţinut la „expresionişti” M. Blecher.

III. „Panorama literaturii române în secolul XX. II Proza (partea întâi)” se remarcă prin originalitatea, prospeţimea şi noutatea abordării hermeneutice onto-retorice, prin radicalitatea demersului de aerisire a încăperilor epice blocate în inerţii şi prin ideea de scriitor exemplar.

În plan limbajual, plăcerea lecturii rezultă în special din şocurile şi acceleraţiile de stil, precum şi din rularea unui vocabular neologic în asociaţii şi sintagme încântătoare.

Spiritul critic al cărţii este viu, metodic şi radical ca un deget cugetat îndreptat spre proza românească şi spre critica ei.