MARTIRII LUI EROS – EMINESCU ŞI VERONICA
La prima lansare a romanului la Bucureşti, Eugen Popescu-Directorul agenţiei Romanian Global News – a spus câteva fraze care mi-au rămas întipărite în suflet: “A scrie un roman despre dragostea lui Eminescu cu Veronica Micle este o adevărată aventură. Mai întâi, că despre Eminescu s-a scris enorm şi al doilea, critica literară este foarte exigentă cu asemenea opere. Doar doi mari scriitori s-au aventurat într-o asemenea întreprindere. Este vorba de Lovinescu cu „Mite” şi „Bălăuca” şi Cezar Petrescu cu „Romanul lui Eminescu”. Nici unul şi nici altul nu au reuşit să cuprindă toată perioada dragostei celor doi poeţi, adică de la Viena până la sfârşitul vieţii lor.
Cartea domnului Ion Ionescu-Bucovu este o apariţie singulară în peisajul literaturii contemporane. Această carte este un roman hibrid între biografie şi ficţiune. Cartea urmează toate datele biografice ale celor doi poeţi începând cu Viena, unde viaţa concretă se topeşte în ficţiune.”
Citind cartea cu adânc respect pentru munca domnului Ion Ionescu-Bucovu, pentru perseverenţa cu care timp de peste 20 de ani s-a documentat despre viaţa celor doi poeţi, atât în arhive, cât şi pe teren, mi-am dat seama că ţin în mână o adevărată comoară a literaturii eminesciene cu o miză extrem de ambiţioasă: dezvăluirea unor adevăruri ignorate din viaţa lui Eminescu, având urmări asupra întregii lui creaţii lirice.
Autorul face din adevărul istoric – care este materie primă – o adevărată creaţie artistică, având o deplină cunoaştere a tuturor procedeelor narative şi împletindu-l cu ficţiunea, reuşeşte să antreneze cititorii contemporani într-o lectură de profunzime, pe care un documentar sau un studiu istoric n-ar fi putut s-o realizeze.
Cartea prezintă doar relaţia Eminescu-Veronica, din complexitatea fenomenului Eminescu, ceea ce este, incontestabil, un studiu de mare amploare, iar amestecul de fapte reale cu ficţiunea îi dă o putere de impact uman desosebit.
Autorul introduce în existenţa personajelor elemente de indiscreţie din viaţa intimă, paranormal, iubire statornică, miracole de credinţă ale iubirii platonice – toate îndelung cercetate în cei peste 20 de ani.
Uneori, el completează goluri din existenţa personajelor nemenţionate de istorie, lămurind părţile obscure şi retuşând portrete psihologice deosebite.
În aproape tot romanul constatăm că meritul simplu şi modest al faptelor reale a fost părăsit pentru ceea ce străluceşte – vezi mai sus materialul despre prima scrisoare a lui Eminescu – dar şi finalul romanului cu moartea Veronicăi, descrisă ca un blestem al soartei acestor doi poeţi nefericiţi:
………………………………………………………………………………
“….Era 3 august 1889, tot o zi de sâmbătă ca la moartea lui Eminescu.
Şi călugăriţele nu dormiră, începură să depene poveşti despre viaţa ei şi despre dragostea ei cu Eminescu…Se ţesea o legendă…Iar clopotele spărgeau asurzitor întunericul senin al nopţii, tot cu lună, şi tot cu stele…Se-nfiorau florile, plângeau copacii, agoniza micuţul pârâiaş şi tot Văraticul era răscolit de cumplita durere…
Prinzând de vestea morţii de la călugăriţele ce se boceau pe cărăruie, doctorul Taussig lăsă trăsura încet şi începu să se închine:
– Dumnezeu s-o ierte!
– Dumnezeu s-o ierte, domnule doctor!
Apoi tăcut, intră în casă, o privi pe moartă, îi aprinse o lumânare la cap într-o tăcere solemnă şi se aplecă peste masă, rupând fila calendarului care rămăsese la 3 august 1889.
Noaptea parcă nu-şi mai ridica vălul…
Vroia să încremenească într-o legendă…
Luceafărul de ziuă, cu ochi de strigoi, privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată şi ea din această lume spre depărtările lui astrale. Şi din lumea lui repeta oracular blestemul:
„Nici cenuşa noastră-n lume,
Scumpo, nu s-o întâlni!”
…………………………
Cu talentul său de poet, eseist şi prozator pe care îl cunoaştem toţi, domnul Ion Ionescu – Bucovu ne conduce de la început şi până la ultima filă prin toate fazele acestei iubiri neobişnuite dintre Eminescu şi Veronica, începând cu primele lor întâlniri la Viena şi până la moartea Veronicăi – vezi rândurile finale ale romanului redate mai sus. El intră în sufletul personajelor, pătrunde în tainele lor şi redă povestea lor cu sensibilitate şi cu un lirism de excepţie.
În acelaşi timp, autorul are meritul de-a reabilita persoana Veronicăi Micle, care, cu contribuţia substanţială a lui Maiorescu, a fost descrisă ca o femeie frivolă şi cu un caracter contradictoriu. În antiteză cu aceste aspecte, în roman Veronica apare ca o femeie echilibrată, care şi-a respectat soţul, dar care şi-a cerut dreptul la viaţă şi la iubire, îndrăgostindu-se de Eminescu.
Toate personajele cărţii şi destinul lor au partituri memorabile în carte, într-un ansamblu impresionant, chiar dacă relaţia Eminescu-Veronica are cea mai mare amploare, ţintind redarea complexităţii fenomenului Eminescu. În cuprinsul cărţii se reliefează adevărul de necontestat că-n această perioadă a tragicei relaţii dintre cei doi, Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de iubire. Deşi li s-au pus nenumărate piedici în calea dragostei lor, deşi cei doi au cunoscut toate chinurile specifice: pasiune, certuri, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări, în fiecare pagină se evidenţiază iubirea infinită a acestor doi martiri ai lui Eros, durerea, suferinţa şi lupta lor cu răuvoitorii din societate, pentru a rămâne pe veci împreună. Legăturile dintre ei durează până la moartea ambilor poeţi, căci la aproape 50 de zile de la moartea lui Eminescu, Veronica Micle se stinge şi ea din viaţă, otrăvindu-se.
Cu o documentare minuţioasă şi bazată pe fapte reale, romanul „Martirii lui Eros – Eminescu şi Veronica” reuşeşte să impresioneze adânc cititorul şi se înscrie cu cinste în galeria marilor lucrări literare dedicate marelui nostru poet Mihai Eminescu.