https://blog.revistaderecenzii.com/

Memoriile lui Alexandru Vaida Voievod, unul din corifeii Marii
Uniri ai Transilvaniei cu Patria Mamă, de la 1918 și, la fel, unul dintre marii politicieni ai construirii și consolidării României Mari în
perioada interbelică, au fost scrise târziu, între anii 1945-1950, când
țara a fost ocupată de tancurile rusești, iar autorul era stigmatizat de
noul regim și gratulat cu domiciliu forțat în Sibiu.

Provenit dintr-o familie românească veche din Transilvania, cu
bunicul dinspre mamă luptător al drepturilor românilor din provincie de la 1848, iar tatăl colaborator și finanțator al activităților
Memorandiștilor din vremea dualismului austro-ungar, tânărul student de la Facultatea de medicină din Viena a simțit nevoia să intre în
luptă. Iar această activitate neîntreruptă pentru afirmarea românității
ca entitate politică, socială și culturală în context european este revelată în aceste amintiri, scrise în primele vremuri de hulă, teroare, lașitate
și minciună instaurate de Imperiul Roșu de la Răsărit, victorios după
cel de-al doilea război mondial în această parte a lumii. Memoriile
au fost publicate prima dată la Editura Dacia, Cluj-Napoca, sub îngrijirea lui Alexandru Șerban în patru volume (apărute între anii
1994-1998).
Desigur, Memoriile nu reprezintă o simplă justificare a acțiunilor
marelui vizionar al dreptului popoarelor europene la autodeterminare, demnitate și progres, ci mai ales o mărturie de credință că ființa
umană, oricât de măreață ar fi, nu se poate realiza, decât în contextul
neamului din care a izvorât și – vorba cronicarului – „… cură“.
Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii
Alexandru Vaida Voievod, ca și fratele său, Ioan, rămași de mici
orfani de mamă, au fost crescuți de tatăl lor, Dionisie, în această
sfântă credință. Asta nu l-a împiedicat pe vajnicul român să le asigure fiilor săi învățătură și în limbile maghiară și germană, pentru
desăvârșirea lor intelectuală. Iar cunoașterea perfectă și a acestor două
limbi i-au îngăduit marelui politician român să discute de la egal la
egal cu cei de-o seamă, din Parlamentul Ungariei și al Austriei, dar
și la Paris, unde se trasa recunoașterea Unirii, cu oameni hârșiți în
politică, dar care împărtășeau alte idei și alte scopuri și să-i înfrângă
până la urmă.
Asta pentru că Alexandru Vaida Voievod, pe lângă marile cunoștințe însușite din cărți, avea și harul discuției cu oamenii simpli,
cărora le câștiga încrederea și care-i dădeau voturile lor. Iar în toate
acțiunile lui făcea tot posibilul să nu-i fraudeze. Să se situeze pe o poziție în care etica, morala, să nu rămână cumva în spatele politicului.
Spune el la un moment dat: „Contactul cu masele populare mă ridica
sufletește și îmi sporea energiile. Pretutindeni mă informam de stările
locale sociale, economice, etnografice, de problemele în legătură cu
agricultura, școala, preoțimea“…
Prin urmare, toate problemele realității îl priveau pe politician
pentru a-și crea terenul de acțiune.
Ajunge într-un final ca din Parlamentul maghiar unde nu încetează să pună problema abuzurilor ungurești cu expulzarea definitivă a învățământului primar românesc din toate confesiunile, să fie
izgonit în manieră barbară pură și simplă prin huiduieli, îmbrânceli
și amenințări de tot soiul și somat să-și prezinte demisia. Desigur că
nu o va face, dar ecourile acelor fapte politicianiste primitive îi sunt
favorabile și îl fac să le prezinte ironic unui jurnalist care se interesează
de acea atmosferă insuportabilă creată de politicienii maghiari, în cel
mai înalt for. După aceea, atunci când apărea românul, majoritarii
părăseau sala, în semn de protest. După o asemenea dezertare simbolică, tânărul politician răspunde: „Eram copleșit de sentimentul
mândriei văzând că în fața unui singur valah o tulesc la fugă atâția
maghiari patriotici. Nu mă așteptam să mi se facă o manifestație atât
de solemnă. Nu știu dacă au fugit temându-se de cele ce voi spune, de
exemplu, de oarecare versuri, ori temându-se de ei înșiși să un comită
din nou vreo prostie“
Desigur, este un mod de a face haz de necaz
într-o atmosferă tensionată în care vocea demosului majoritar era atât
de hulită. Memorandiștii români zăceau în pușcării, împăratul Frantz
Joseph nu catadicsise să-i primească în audiență. Luând cunoștină
cu o asemenea capitulare din parte-i în fața șovinismului și terorii
ungurești, naționaliștii austrieci și reprezentanții celorlalte popoare
nemaghiare încep să-și unească forțele și să ia în considerare în mod
activ eforturile de supraviețuire etnică a românilor. Opinia publică
internațională începe să-i asculte și să le acorde sprijin moral.
Dar revanșa lui Alexandru Vaida Voievod va fi luată atunci când
va citi Rezoluția Comitetului Executiv al Partidului Național Român
în același Parlament, la 5/18 octombrie 1918, privind declarația de autodeterminare a românilor din Transilvania și unirea lor cu România.
Atunci parlamentarul român și-a realizat retragerea bine pregătită, înconjurat de conaționali spre a nu fi linșat de aleșii oligarhiei maghiare
și găzduit într-un cartier muncitoresc românesc. În aceeași noapte,
a plecat în patrie pentru pregătirea Marii Adunări Naționale de la
Alba Iulia, prin care s-a realizat Unirea Transilvaniei cu România.
Desigur, și în Parlamentul românesc Alexandru Vaida Voievod a
trebuit să lupte cu politicianismul frivol regățean, cu tendințele autoritariste ale Partidului Național Liberal, cu apucăturile sectariste ale
unora. A avut trei mandate de premier al României, unul în cadrul
ministerului de interne și altul de externe. A condus delegația română
la Conferința de Pace de la Paris, unde a izbutit recunoașterea Unirii
și a granițelor României Mari „prin tactica dobândită din experiența de aproape trei decenii în contact cu rafinații oameni politici
maghiari, zăpăciții austrieci, teoreticienii doctrinari germani, cehii.
Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii 19
repeziți, croații subiri, sârbii brutali, francezii superficiali și englezii
realiști“9. Desigur, după realizarea acestei mari opere diplomatice și
politice, s-a trezit în țară destituit din funcția de prim ministru. Căci
sforile politicianismului mergeau, totuși, după alte legi…
După evenimentele internaționale ale ultimatumului sovietic din
1940, cedarea Ardealului de Nord mai apoi și abdicarea regelui Carol
al II-lea, Alexandru Vaida Voievod s-a retras din politică. Tot ceea
ce realizase într-o viață de patriot și om de acțiune se prăbușea sub
ororile celui de-al doilea război mondial. Mai mult decât atât, utopia rusă camuflată sub cizmă autohtonă avea să-i limiteze existența
însetată de libertate la domiciliu forțat, iar moartea biologică avea
sa-l smulgă de la caietele de însemnări și –poate – de la următoarele
campanii nocturne ale Securității, de distrugere a tuturor elitelor
politice ale României Mari.
Cum spuneam, Memoriile lui Alexandru Vaida Voievod nu sunt
numai transpuneri justificative ale acțiunilor politice personale și de
grup în cuvânt. Sunt creații epice născute din memoria afectivă a unui
om ce și-a iubit familia, cei patru copii, dar mai ales semenii împilați
și umiliți de o oligarhie venetică în Transilvania, care-și propusese
deznaționalizarea nobilei nații latine. Că mai apoi, după Unire, s-a
izbit de bizantinism politic, de interese sectare care nu au realizat
coeziunea faptică a românilor din toate provinciile, nu s-a descurajat. Avea un mod superior de a înțelege fenomenele vieții și ale firii
ajungând de fiecare dată, fără greș, la esențe. Totuși, în ultima parte a
vieții politice, tocmai datorită credinței sale nemărginite în soliditatea
monarhiei române, în special în nevoia de modernizare a societății
sub bagheta intransigentă a regelui Carol al II-lea a trecut cu vederea
prea ușor latura venală a monarhului și moralitatea îndoielnică, iar
toate acestea, în contextul internațional ce a precedat al doilea război,
l-au făcut să părăsească învins corabia puterii.
9
 Op, cit., vol II, p. 74.
Totuși, aceste Memorii, această bogată colecție de trăiri, gândiri
și fapte constituie o imensă bogăție de informații dar și o pildă de
stăpânire a lor și un îndreptar pentru viitorul politic românesc și european, poate mult prea des părăsite de virtuțile etnicului și eticului
care împuținează și sleiesc valorile omenescului din totdeauna.
Acum, la șaptezeci de ani de la trecerea în neființă a marelui politician să ne adăpăm din colecția lui de viață, acțiune și înțelepciune și
să readucem sub cupola Țării și a Europei Unite partea din Moldova
lui Ștefan cel Mare încă îngenuncheată și mankurtizată de veneticii
totalitarismului asiatic.