S-a întâmplat astăzi:

1828 – S-a născut prolificul scriitor rus Lev Nikolaevici Tolstoi

„Literele compun cuvintele, cuvintele compun frazele: dar sentimentele cum să le exprimi? Cum să transmiți în mod nemijlocit altora propriile tale impresii!” (L. N. Tolstoi)

1898 – A murit scriitorul francez Stephane Mallarmé

1908 – S-a născut scriitorul italian Cesare Pavese

Meseria de a trăi. Jurnal 1935-1950, volum publicat post-mortem, eternizează scurta și remarcabila trecere prin viață a lui Cesare Pavese; literatură care ia naștere dintr-o amplă corelație cu biografia, o viață scrisă prin introspecție, un ansamblu de trăiri, emoții și confesiuni: Este pentru prima dată când fac bilanțul unui an care nu s-a sfârșit încă. În meseria mea, deci, sunt rege. Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci. În viața mea sunt mai disperat și mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic.
Am ignorat câțiva ani defectele mele, am trăit ca și când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Și apoi, la primul asalt al „neliniștei îngrijorate” am recăzut în nisipurile mișcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă.. Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare – dacă nu acelea, altele? Rămâne că știu care este triumful meu cel mai deplin – și acestui triumf îi lipsește carnea, îi lipsește sângele, îi lipsește viața. Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte. Acesta este bilanțul anului care nu s-a sfârșit încă, pe care nu-l voi sfârși.

        În numele unei iubiri pierdute, moartea prin suicid a autorului însuși  în noaptea de 26 august 1950 (anul în care atinsese apogeul recunoașterii operei sale primind unul din cele mai prestigioase premii italiene pentru literatură) într-o cameră a hotelului Roma din Torino, dovedește, o dată în plus, absurditatea existenței.

       Iată și două peisaje din volumul de poezii  Lavorare stanca (Munca oboseşte) de Cesare Pavese, la zi aniversară:

PEISAJ [I]

Nu mai e lucrată, aici sus, colina. Sunt doar ferigi
şi stânca golaşă, stearpă.
Aici munca nu mai foloseşte la nimic. Culmea-i pârjolită
şi respiraţia e singura răcoare. Truda cea mare
e să urci până sus: pustnicul a urcat o dată
şi de-atunci a rămas aici, să-şi refacă forţele.
Pustnicul se acoperă cu piele de capră
şi răspândeşte un iz amestecat de sălbăticiune şi pipă
ce-a pătruns în pământ, în tufăriş şi-n grotă.
Când trage o lulea mai încolo la soare,
de-l pierd, nu ştiu a-i da de urmă, că-i de-o culoare
cu ferigile pârlite. Mai urcă şi vizitatori
care, asudaţi şi gâfâind, se prăbuşesc pe-o piatră
şi-l văd întins cu ochii la cer şi
respirând adânc. Dar un lucru tot a făcut:
şi-a lăsat barba să i se-ndesească pe chipu-i înnegrit,
câteva fire roşcate. Iar scârna şi-o depune
într-un luminiş la vedere, să se usuce la soare.

Verzi şi adânci sunt costişele şi văile acestei coline.
Potecile dintre vii conduc la pâlcuri năstruşnice
de fete, îmbrăcate în culori ţipătoare,
ca s-o petreacă pe capră şi să chiuiască până-n câmpie.
Uneori mai apar şiruri de coşuri de fructe,
dar nu urcă pe culme ţăranii, ci le poartă acasă,
în spinare, gârboviţi, şi se pierd printre frunze.
Au prea multe de făcut şi nu se duc să-l vadă pe pustnic,
ţăranii, însă coboară, urcă şi sapă vârtos.
De le e sete, sug vinul din sticla dusă la gură
şi ridică privirea spre culmea arsă de soare.
Dimineaţa pe răcoare se întorc deja vlăguiţi
de lurul din zori, iar de trece un cerşetor,
apa toată pe care jgheaburile o varsă printre culturi
e pentru el, s-o bea. Râd dispreţuitor spre pâlcurile de femei
ori le întreabă când, îmbrăcate în piele de capră,
vor şedea pe colinele toate să se înnegrească la soare.

[1933]

PEISAJ [II]

Colina, pământ golaş, se albeşte sub stele;
s-ar vedea şi hoţii, sus pe culme. Prin râpele din vale
şirurile de araci sunt toate în umbră. Acolo sus unde
e pământ destul şi netrudit, nu urcă nimeni:
aici în umezeală, cu scuza de-a merge după trufe,
intră în vie şi prădează strugurii.

Bătrânul meu a găsit doi ciorchini fără boabe aruncaţi
printre plante şi noaptea asta bombăne. Via e şi aşa săracă:
zi şi noapte în umezeală, nu se alege decât cu frunzele.
Printre plante se zăresc sub cer pământurile golaşe
care ziua îi fură soarele. Acolo sus soarele arde
toată ziua şi pământul se calcinează: se vede şi pe întuneric.
Acolo via nu-i doar frunze şi seva intră toată în struguri.

Bătrânul meu sprijinit în baston în iarba umedă,
stă cu pumnul încordat: dacă vin hoţii în noaptea asta,
sare în mijlocul şirurilor şi le înmoaie spinarea.
Sunt oameni pe care trebuie să-i tratezi ca pe animale
că tot nu se-apucă s-o spună. Din când în când ridică capul
adulmecând aerul: i se pare că prin întuneric trece
un miros înţepător de pământ, de trufe scoase la lumină.

Sus, pe costiţele ce se întind sub cer,
unde nu-i umbră de pomi, strugurii atârnă pe jos,
de grei ce sunt. Acolo nimeni nu poate sta ascuns:
se desluşesc pe culme umbrele pomilor
negri şi rari. Dacă ar avea via acolo sus,
bătrânul meu ar păzi-o de-acasă, din pat,
cu puşca aţintită. Aici, în vale, nici puşca
nu-i de folos, pentru că în întuneric nu-s decât frunzele.

[1933]