https://blog.revistaderecenzii.com/

Dacă ar fi să mă întâlnesc vreodată cu „Peştişorul de Aur” care îndeplineşte trei dorinţe, probabil primele două ar fi legate de sănătate şi bunăstare – a mea şi a tuturor celor din jurul meu: familie, prieteni, vecini, comunitate, oraş, ţară – chestii dintr-astea, generale…  Dar cu siguranţă cea de-a treia dorinţă ar fi exclusiv pentru mine şi beneficiul meu: şi anume să fiu ferită de minciună. Asta nu înseamnă că aş cere ca ele să dispară sau ca ceilalţi să nu mă mai mintă (asta ar fi ceva imposibil chiar şi pentru minunatul Peştişor), ci mi-aş dori foarte mult ca EU să capăt capacitatea de a discerne imediat, cu acurateţe, fiecare minciună.

Pentru că noi toţi trăim într-o atmosferă contaminată de neadevăruri în diverse proporţii şi „inspirăm” minciuna prin toţi porii, fie că este vorba de viaţa personală, cea profesională, de ceea ce bem, mâncăm, de ceea ce aflăm, ce ni se spune, ce ni se promite … chiar sunt curioasă dacă există vreun domeniu în lumea asta (politic, social, economic) neafectat de minciună sau manipulare.

Şi pentru că nu am speranţe să întâlnesc vreodată un Peştişor miraculos şi nici nu am în intenţie să schimb eu lumea, am luat hotărârea să mă schimb eu – şi anume să fiu EU cea care renunţă mai întâi la ceea ce nu îmi place, adică la minciună. Asta se întâmpla cam cu vreo trei decenii în urmă – când am pornit pe un drum greu la al cărui capăt nu am ajuns complet nici până acum…

Adică da, am renunţat să spun neadevăruri chiar dacă asta a fost (şi este), de cele mai multe ori, în detrimentul meu… De ani buni am ales – şi spun – adevărul, dar chiar şi aşa, încă nu am reuşit să scap în totalitate de opusul lui. Mă refer, de exemplu, la minciuna prin omisiune. Este un compromis pe care îl fac doar ca să nu spun un neadevăr. Prefer să tac. La fel, am ajuns să spun cinstit tot ceea ce ţine de mine, dar în raport cu ceilalţi, încă apelez automat la micile replici de complezenţă (gen: „mă bucur că te-am întâlnit”, sau „ce bine arăţi”) – mici minciunele politicoase cărora nimeni nu le dă importanţă dacă le spui, dar toţi le remarcă cu o uşoară jenă eventuala lipsă…

Iar cea mai mare problemă a mea apare în cazul adevărurilor extrem de dureroase care pot fi considerate de-a dreptul o cruzime să le spui… aici este nevoie de multă delicateţe, sensibilitate şi de o anume „împachetare” a adevărului care poate fi uneori confundată cu minciuna – chiar dacă nu este…adică nu în totalitate…

Mda, e greu… drumul cu şi spre adevăr se parcurge cu efort pentru că sunt foarte multe „tentaţii” să te abaţi de la el, foarte multe „scurtături” şi cărări facile spre un succes efemer…

Dar nu vă mint când spun că merită din plin tot acest efort! Cu ADEVĂR (at) merită!