“Pe nici o cale nu ocoleşti în mod sigur lumea decât prin artă, şi nu te uneşti mai sigur cu ea decât prin artă.” – (Johan Wolfgang von Goethe)

„Midnight in Paris”  (Miezul nopţii în Paris) e o fantezie pură. Acțiunea se petrece ȋn Paris şi nu se petrece numai ȋn prezent, ci şi ȋn anii ’20, cȃnd marii artişti din toată Europa se ȋntȃlneau aici şi petreceau ȋmpreună (şi dacă Parisul contemporan e pitoresc cȃnd e filmat de Darius Khondji, gȃndiți-vă cum arată Parisul reconstituit). „Midnight in Paris” e un film ȋn care un visător s-ar putea pierde, şi care unui om lucid ȋi revelează latura comică a reveriilor.

Filmul este un omagiu adus de un american, Woody Allen, Oraşului luminilor. Căci Parisul iubit şi povestit de Allen este un oraş în care încercând să regăsească trecutul descoperă un prezent fermecător. Dovada sta şi muzica cântată la început şi la sfârşit  de un saxofon, atât de american. Este un Paris romantic, senzaţionala trecerea în revistă a oraşului dimineaţa, seara, pe soare, pe vânt şi mai ales pe ploaie.

Deşi pare o comedie romantică, filmul are un substrat de dramă. O viziune fină asupra unor vremuri de aur, o schimbare uşoară de stil a reuşit să dea calitate acestei producţii. De remarcat imaginea, te fascinează, Parisul pus cu adevărat într-o lumină romantică, te îndeamnă să te îndrăgosteşti. Marion Cotillard este admirabilă, ca de obicei la cotă maximă, surpriza însă ne-o oferă Owen Wilson care s-a depăşit, excelenta interpretare ţinând cont ca a avut un rol greu, el este expresia întregului scenariu. Umorul specific lui Woody Allen face ca momentele tensionate să capete o notă mai puţin dramatică, parcă te mulţumeşte reacţia personajelor rezultând un final fericit.

Gil (interpretat de Owen Wilson) este un scenarist de la Hollywood care aspira să devină un scriitor serios când era mai tânăr. Idolii săi erau marii romancieri americani Hemingway şi Fitzgerald şi îşi dorise să devină şi el un romanicer în tradiţia lor. Dar ceva s-a întâmplat pe parcurs şi Gil a intrat pe alt făgaş, descoperind că are talent la scenarii de film, lăsându-se, astfel, prins într-o rutină foarte bine plătită, dar care nu-l satisface suficient, şi care-l deranjează. „A descoperit că a căzut victimă a acelei vechi glume de la Hollywood: am aţipit lângă piscina mea personală şi… când m-am trezit, trecuseră zece ani”, spune Woody Allen.

S-a filmat în unele din cele mai faimoase şi mai frumoase locuri din Paris: librăria Shakespeare & Co., parterul şi Sala Oglinzilor de la Versailles, Grădinile lui Monet de la Giverny, Muzeul Oranjeriei, unde se află picturile cu nuferi ale lui Monet, Muzeul Rodin, Muzeul Artelor de Carnaval, Piaţa de vechituri Paul Bert, strada Montagne St. Genevieve (unde Gil merge la miezul nopţii si calatoreste in timp), strada Notre Dame Garden, piaţa Jean XXXIII (unde ghidul traduce pentru Gil), Piaţa Dauphin, restaurantul Maxim’s, Quai de la Tournelle (standurile de cărţi), podul Alexandre III, precum şi restaurantele Le Grand Véfour, Les Lyonnais şi Lapérouse.

Este imposibil sa nu va doreti sa fiti la Paris sa serviti un croissant la o terasa draguta, sa va plimbati prin muzee, sa ascultati ploaia care uda strazile cunoscute din carti postale, eventual sa va indragostiti… ?

Woody Allen stie si el asta, ca va place, si va da exact ce va place. Paris, croissant… plus Owen Wilson si Marion Cotillard intr-o poveste de dragoste si nostalgie.

Şi ca să vă simţiţi inteligenţi vă ofera la pachet şi ocazia să faceţi un tur prin referinţele culturale din bagajul dumneavoastra de lecturi. Adică vă dă ocazia să vă intalniti cu mai toata boema americană mutată la Paris în anii 20 ai secolului al XX-lea. Si ocazia lui Adrien Brody să-l joace pe Salvador Dali într-o scenă savuroasă.

Concluzie: dupa o gramadă de filme discutabile, Woody Allen ne reaminteşte că e un mare regizor, exploatând tema sa favorită a tensiunii dintre realitate şi visare.

Povestea filmului este clasica. Gil (Owen Wilson), un scenarist căutat care e și un scriitor subestimat (sau cel puțin așa se crede), vine ȋn Paris cu logodnica, Inez (Rachel McAdams), şi cu părinții ei, şi ȋl ȋntȃlnește aici pe un prieten de-al logodnicei (Michael Sheen), care ȋl scoate din sărite prin pedanteria lui (pedanterie care pare s-o impresioneze pe Inez). Interacțiunile dintre cei cinci sunt cele plauzibile şi previzibile – printre altele, cȃteva certuri cu viitorii socri, care-l cred pe Gil prea boem pentru fiica lor, şi un flirt ȋntre Inez și profesorul pedant, care ȋi scapă cu totul ȋncornoratului. Surprinzător e numai felul ȋn care Gil e anunțat că e ȋnșelat.

I-o spune Hemingway. Da, Ernest. Pentru că Gil dă peste un loc din Paris unde, la miezul nopții, un automobil vine să-l transporte ȋn trecut. Pe cȃt era de refractar ȋn viața diurnă, pe atȃt e de receptiv ȋn mediul nou – doar are ocazia să primească feedback de la  giganții literaturii interbelice. Hemingway ȋl intimidează, ȋi dă sfaturi bărbătești şi, ȋntr-un final, ȋi citește cartea. Gertrude Stein ȋl consiliază şi  ea, răbdătoare.  Scott Fitzgerald n-are timp de stat la povești, pentru că trebuie să se țină după Zelda. Dar Gil e fermecat oricum; şi-a găsit epoca ideală şi ȋi e suficientă atmosfera. Reacțiile lui transformă fiecare ȋntȃlnire ȋntr-un gag: ȋntȃi, ne amuză surprinderea lui Gil (pentru că noi recunoaștem mai repede personajul), apoi ne amuză naturalețea artiștilor (care nu- şi dau seama de ce nou-sositul se poartă așa cu ei) şi, ȋn final, ne amuză artificialitatea lor (scriitorii sună ca versiunile abreviate ale operelor lor; pictorii suprarealişti văd totul deformat). Pentru orice spectator care ȋși poate lua ochii de la celebrități, uluirea lui Gil e așa de caraghioasă, ȋncȃt, dacă-i putea ține partea mai ȋnainte – cȃnd ȋl acuza logodnica că e romanțios, acum sigur nu mai poate.

Cȃnd Allen face filme despre „Viață vs. Artă”, contrastul dintre cele două e ȋntotdeauna prea apăsat, arta e evazionism curat, viața e rutină implacabilă, şi -atunci concluzia că sunt ireconciliabile pare evidentă, deşi nu e. Protagoniştii lui sunt forțați să facă o alegere pe care nimeni n-ar putea-o respecta (arătați-mi, dacă puteți, un ins perfect pragmatic sau un visător neobosit). Următoarea dilemă a cineastului se suprapune ȋntr-un fel cu prima şi ține de rostul filmelor lui: uneori, crede că sunt mai valoroase filmele serioase şi curative (deşi filmele nu pot vindeca un nevrotic – stă mărturie ȋnsuși Woody Allen); alteori, vrea să provoace cȃt mai multă bucurie cȃt mai multor oameni.

Filmul lui Woody Allen nu e doar o declaraţie de dragoste pentru Oraşul Luminilor, ci mai ales o declaraţie de dragoste pentru arta cinematografului şi pentru capacitatea sa extraordinară de a construi lumi paralele. Interpretările remarcabile sunt baza acestei comedii despre evadarea în ficţiune şi despre relaţia pe care fiecare epocă o are cu trecutul.