Mihai Antonescu: Frumosul răzvrătit

Vernisaj expoziţie de pictură Cătălina Drăgulin

                                  Mihai Antonescu și Cătălina Drăgulin

Tablou, de Cătălina Drăgulin

Picturile Cătălinei Drăgulin au adâncime. Una care îngândură şi transfigurează. Departele imaginat devine la ea realitate surprinzătoare, un fel de cosmogonie în care ochiul se duce radial în căutarea punctului de sprijin. Dar punctul de sprijin nu se află niciodată în parte, ci în întreg.

Cătălina Drăgulin nu pictează forme, ci idei. În tablourile astea nu există volume, ci spaţiu. Unul aparent haotic, de n-ai ghici în el ordinea secretă a miracolului divin. Undeva în spatele tuşei ori în luminile tainice ale culorii ghiceşti ochiul în aşteptare, al celui care te întâmpină şi care, revelatoriu, chiar tu însuţi poţi fi. Întâlnirea cu tine, cel revelat, se produce fără martori, iar cuvintele sunt de prisos acolo unde contemplaţia capătă valoare de mărturie.

Pariul secret al pictoriţei cu lumea contemporană este unul definitiv câştigat printr-o manieră care transcede orice reguli şi tipare. Ea îngăduie privirea „dinspre” – „întru”, cum divinul prin epifanie ne revelă uneori, cu osebire celor care ştiu să privească, partea vizibilă a unei realităţi invizibile.

Cum aminteam şi cu alt prilej, tablourile Cătălinei Drăgulin spun fiecărui privitor fix povestea pe care el, privitorul, ar dori să o audă. Iar dacă uneori se mai întâmplă să nu-l mulţumească ce aude, remediul e unul singur: să mai privească tabloul încă odată. Fără grabă, fără idei preconcepute, fără a se căzni să-l fixeze în ordinea general acceptată că tiparele au fost croite cândva şi definitiv pentru toată lumea.

Cătălina Drăgulin nu vine să adauge frumos şi valoare vechilor cutume – aşa cum vedem la alţi contemporani, ci regândeşte frumosul şi valoarea după calapodul propriilor idei, până a deveni la rându-le cutumă.

Mihai Antonescu

28 martie 2013

Bucureşti