https://blog.revistaderecenzii.com

Poetul Emil Brumaru afirma, într-o șarjă de admirație și generozitate, despre o poetă tânără, aflată la începutul unui drum în literara de azi: „Camelia Radulian are talent cu carul, cu căpița, cu hambarul, dă pe dinafară!”. Cărțile semnate de scriitoarea din Craiova au confirmat cuvintele poetului ieșean, fiind reluate în numeroase evenimente ocazionate de lansări de volume sau recitaluri de muzică și poezie. Iubitoare de frumusețea artei, romantică prin abordarea predilectă a registrului  liric și a liniilor muzicale, Camelia Radulian se remarcă printr-un perpetuu exercițiu al prieteniei și cultivării relațiilor între cei care vibrează la sunetul înalt al versului nostalgic. Animatoare culturală prin excelență, organizează de mai mulți ani spectacole sub titlul „Oglinzi”, un simbol poetic sub care așază muzică și poezie de bună factură, apreciată de un public eterogen, Camelia Radulian are numeroase apariții în spațiul public în care se remarcă prin altruismul față de ceilalți scriitori și empatie pentru cititorii care vin pentru prima dată la întâlnirea cu cartea. Toate aceste puncte cardinale ale biografiei și traseul artistic fac parte dintr-un univers propriu pe care autoarea l-a dezvoltat, poezia și proza sa purtând amprenta stilistică a omului așa cum este în fiecare zi. Elementele principale ale creației poetice ale Cameliei Radulian din volumul Oglinzi, apărut la editura craioveană MJM în 2025, se vor regăsi în aparițiile editoriale care au urmat, atât în poezie cât și în proză, semn al unei maturități artistice și de asumare a unui traseu ideatic de lung parcurs.

Melancolie, așteptarea tainicei iubiri și o acuitate senzorială care generează vibrația poetică: ,,Nu m-am mai găsit în toamna de atunci,/ deși la fel de galben ploua/ ca-n vremea cea de demult.// Oamenii toți miroseau a mucegai, a răzbunare și zaț,/ se plimbau prin venele mele/ născocind alene/ și veștede întrebări despre tine,/ până în vremea când înflorea liliacul,/ iar tu îmi îngropau picioarele/ în descânte pământii,/ de undeva din dreptul fotografiilor/ năpădite de praf,/ privindu-mă drept în ochii inimii noastre/ în care îmbătrâneam îmbrățișați”  (Gândul meu de la marginea liliacului).

Versurile Cameliei Radulian explorează o atmosferă crepusculară, în care toamna devine metaforă pentru renunțarea la identitate și alienare temporală. Imagistica senzorială, prin sinestezii și oximoroni precum „galben ploua” sau „miroseau a mucegai, a răzbunare și zaț”, intensifică efectul de decadență psihologică. Fluxul asociativ, elaborat prin juxtapunerile temeinice ale „vene”, „întrebări veștede” și „descânte pământii”, relevă o lirică introspectivă contaminată de memoria traumei și melancolia erosului pierdut. Structura narativă fragmentată și hipertextualitatea evocă un spațiu liminal, în care timpul și spațiul se confuză, amplificând efemeritatea și vulnerabilitatea subiectivă. În alte poeme, iubirea capătă dimensiunea existențială maximă, paroxistică, de jertfă a eului pentru intrarea în absolutul eminescian: „Eu te-am iubit, probabil, de dinaintea firii,/ Când nu erau copacii, când nu era pământ,/ Când se nășteau prăpăstii, dar nu eram doar vânt./ Eu te-am iubit, probabil,/ din ochii nemuririi.” (Eu te-am iubit) Versurile transcend dimensiunea temporală, explorând un sentiment amoros cu accente metafizice și ontologice. Repetiția expresiei „probabil” introduce o incertitudine care dinamizează lirica, generând o tensiune între efemer și etern. Imaginarul primordial – „când nu erau copacii, când nu era pământ” – reconstruit prin hiperbole cosmogonice, subliniază o iubire atemporală, anterioară creației însăși. Aluziile la „ochii nemuririi” transfigurează iubirea în simbol al absolutului, înrădăcinând lirismul în registrul mistic, unde ființa se raportează la infinit. Astfel, poezia dezvăluie o structură hermeneutică complexă, ce îmbină nostalgia cu un pathos ontologic, evidențiind dimensiunea sacră a afectului. Pașii poetei au căpătat siguranță în următoarele poeme publicate, marcând experiențe literare puternice, un fel de oglindire a sinelui în creație. La fel, proza Cameliei Radulian păstrează tonalitatea lirici, cu toate că unele ipostaze dramatice ale realității provoacă deziluzii sau chiar sarcasm, cel mai recent volum apărut fiind „Tango în oglinzi” (Editura Curtea Veche, 2025). Rămâne de văzut dacă viitoarele apariții editoriale se vor înscrie pe linia estetică descrisă mai sus, având mereu un orizont de așteptare marcat de drumul sinuos al vieții, un drum pe care Camelia Radulian a ales să-l parcurgă la braț cu poezia și muzica bună, înconjurată de prieteni și flori minunate pe care le sădește în fertilul sol al grădinii sale sufletești, așa cum o face în miraculosul său colț de rai de la Târgu Cărbunești.