Scriitor, jurnalist de investigații notabil, filozof și om de cultură de excepție, prin apariția volumului Împăcat cu Dumnezeu– Editura ARPIF-Press Apimed Fundația ”Eugen Carada”, Mihai Fotache ne prezintă un roman de introspecțiune matur, bine așezat în tehnici narative, concepte și marcheri specifici romanului. Tematica prezentată de autor este reprezentată de trăirile artistului, momentele prin care acesta trece în elaborarea, construcția, zidirea unei opere artistice. O creație se trudește, se trăiește, se zidește cu sacrificii, cu trăiri intense, cu pierderi, cu căderi, cu reveniri, cu treceri din starea de agonie la extaz.

Introspecțiunea este o metodă de bază a psihologiei empirice constând din contemplarea internă, din observarea subiectivă a fenomenelor propriei conștiințe.

Romanul este structurat pe mai multe axe prezentate subtil și întrepătrunse pe parcursul operei.

Prima axă este cea a timpului și spațiului.Timpul este elementul cheie în roman, elementele timpului trecut sunt proiectate în dimensiunea timpului prezent, analizate rând pe rând filtrate prin sita raționamentului actual, propulsate într-un spațiu larg, o săgeată a timpului animată de eu-l autorului identificat în relație directă cu „iubitele”, fie ele soții sau amante, fiecare dintre ele având locul și importanța ei în procesul motivator al creației artistice și completată de alte personaje apropiate autorului, părinți și prieteni –„Noi oamenii suntem mereu în bătaia timpului” (p.20); „Niciodată nu știm exact cât îi datorăm unui om pentru ceea ce a făcut pentru noi la un anume moment și într-un anumit loc”(p.25)

Se spune că timpul poartă amprenta destinului nostru, nu avem cum să ne detașăm de el, dar el se detașează de noi. Viitorul semnifică, într‑un sens, un fapt deja rezolvat, căci de cum te folosești de timp, cum îl trăiești, el dispare –”Timpul străbate și pământul și cerul, și raiul, și iadul, important e să nu te oprești la clipa care crezi că te satisfice uneori…” (p.109); „Orice pe lumea asta putea fi cântărit pe balanta timpului – până și ideile își aveau ideile lor contrare – un fel de umbre, pe care nu le percepea, dar știa că există” (p.70)

Misterul timpului, scurgerea sa ireversibilă apare spiritului uman ca o matrice a lumii, Kierkegaard evidențiind faptul că „timpul nu încetează să respingă eternul și eternul să pătrundă în timp”. Omul, de la naștere până la moarte, descoperă că scurgerea ireversibilă a timpului se opune dorințelor lui, refugiindu-se în credințe, în religie, în vechile mituri grecești, indiene, în religia mozaică și cea creștină – ”Aluneci în golul nemărginit al timpului așteptând ce n-o să vină niciodată prea curând, ea sau mântuirea” (p. 84)

Timpul nu poate exista decât prin conștiința noastră, deoarece „fără suflet este imposibil ca timpul să existe” (Aristotel). Mai mult decât datorită spațiului, prin timp, omul organizează orizontul temporal al evenimentelor dinainte și de după, ordinea și durata evenimentelor sale creează – astfel – o succesiune a timpului – „Nu-mi plăcea să trăiesc în afara timpului trait de ea” (p.70); „Aveam timp să-mi revin, dar există situații când a avea timp este un risc, nu un privilegiu – nu îți poți permite să te gândești la ce ai vrea – la amintiri plăcute, dacă n-ai timp” (p.86)

Similar operei proustiene, identificam timpul ca fiind atât un element distrugător cât și un element pozitiv, descoperit în memoria intuitivă – „…mâine și fiecare mâine devine un azi binevenit în casa lor modestă și primitoare” (p.22)

Timpul este într-o scurgere constantă, momentele din trecut și din prezent având o realitate egală – ”Timpul prezent este sigur certitudinea de care te poți folosi – timpul de acum cinci minute – nu mai e timp pentru a-l folosi, dacă atunci când l-ai avut, nu l-ai folosit”(p.195)

Timpul de plecare al oricărei gândiri aflate în căutarea realității trebuie să constituie experiența noastră cea mai intimă, acea „simțire directă a propriei noastre evoluții și a evoluției tuturor lucrurilor în durata pură” (Bergson) – „Zilele, minutele, clipele trec tot așa de repede și pentru cel care aleargă și pentru cel care stă pe loc” (p.111)

A doua axă a romanului este cea a existenței, a visării, a realității obiective, realizată și filtrată prin conștiință ca percepție. În limbaj filosofic, existența înseamnă faptul de a fi, de a avea o realitate obiectivă, independent de conștiința celui care gândește sau percepe această realitate- „De peste tot vine realitatea și în mijlocul ei sunt eu – tot adevărul despre mine în vizită pe pământ. Nu mai am pentru ce să-mi cer iertare, am făcut ce trebuia. Asta numai dacă lumea în care trăim este realitatea și nu este un vis…”(p.59); „am venit ilegal de nicăieri, pentru dumneavoastră, plec ilegal spre nicăieri, pentru dumneavoastră” nu prea înțelese mare lucru, dar pentru că acum era așa de greu de spus dacă lumea în care trăim era realitate sau vis – oricum nu mai conta”(p.67). Alternanța stării de bine duce la ideea visului, când apar provocarile, căderile, trăirile ce se petrec în realitate – „Dacă Mia nu era reală, era o plăsmuire, era un fel de poem feminin, atunci el trăia un vis ireal, de care nu trebuia să se bucure, nu-și trăia viața lui, trăia viața altuia”.(p.79); „…din fiecare privire se naște dorința unei alte priviri. În cele din urmă, acele nevinovate priviri îți pot conduce destinul, viața. Și, pentru că dragostea e a doua copilărie, nu mai vezi nimic din ce ar trebui să te ferești”(p.43)

Existența este un concept fundamental cuprinzând cu dificultate totalitatea determinărilor sale.

Realitatea nemijlocită a percepției intră însă în starea conceptuală a ‘existentei’ doar prin apariția limbajul semnificant care permite diferențierea și interpretarea precisă a obiectului existent.

Doar conștiința face posibilă perceperea reflexivă a existenței și a formelor sale, prin raporturi de construcție și obiectivare a limbajului desemnând realitatea obiectivă- „Să sari din propriul destin. Greu, dacă nu imposibil.”(p.84); „În renaștere stă puterea vieții și în uitare. Ce am fi noi, fiecare în parte, dacă n-am uita cele din urmă. Uneori repetăm fapte, întâmplări de care ne mai aducem aminte – dar de cele mai multe ori uităm și de amărîtele de regrete” (p.43)

Sensul vieții este o întrebare filozofică privind semnificația vieții sau a existenței în general. Acestă întrebare poate fi, de asemenea, exprimată în diferite forme, cum ar fi „De ce suntem aici?”, „Ce este viața în general?” și „Care este scopul existenței?” – „Nu la biserică, la slujbele de duminică când trebuie să-i asculți pe preoți, trebuie să te cutremuri, să devii un înfrigurat de sentimentul sacrului – că te-ai apropiat de Dumnezeu – ci când vezi mișcarea frunzelor la adierea vântului, când vezi pietrele înnegrite de nemărginirea timpului, când privești cerul și vezi stelele pâlpâind ca sute de licurici. Cine pe cine să fi creat până la urmă?!”(p.98); „Pentru mine viața mea contează mai mult decât universul și lumile lui.”(p.99); „Nu poți fi, vorba bătrânului, spectator la moartea ta de mâine, pentru că și așa suntem în vizită pe pământ – o singură dată în viață – asta e normalitatea lucrurilor”(p.41).

A treia axă a romanului este reprezentată de conceptul mântuirii. Acesta este folosit de Sfânta Scriptura cât și de Sfânta Tradiție pentru a arăta motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum și scopul operei Sale cu privire la om. El este folosit atât pentru a numi lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cât și pentru a numi starea celor care și-au însușit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce. În primul caz, este vorba de mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mântuitorului, iar în al doilea, de mântuirea subiectivă sau personală, ori simplu mântuire, îndreptare sau sfințirea omului, lucrare care se înfăptuiește de fiecare creștin în parte prin har, credință și fapte bune, pentru ca omul răscumpărat prin jertfa lui Hristos, să poată dobândi fericirea veșnică. Mântuirea subiectivă este împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului, prin care acesta își însușește roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului și a morții – „Să refuzi viața, darul cel mai de preț dat de Dumnezeu, dezinteresat. Dumnezeu nu îți cere decât să-ți mărturisești păcatele și greșelile ca să ți le poată ierta”(p.73); „Dumnezeu e în noi, îl găsim în noi atâta timp cât vrem să trăim.”(p.73)

Această nouă viață se dezvolta și se întărește prin conlucrarea creștinului cu harul, ca rod al credinței, manifestându-se în fapte bune, dar răsplata pe care o va primi va fi fericirea veșnică –„Abia acum înțelesese că nu Dumnezeu era de vină că-i dăduse posibilitatea de a percepe viața, lumea prin lumea sentimentelor. Cu talentul te naști, e drept, dar daca nu-l cultivi, l-ai primit degeaba, dar nu de pomană”.(p,64); „Gândurile îți rătăcesc aiurea, nu le mai poți opri din zborul lor fără hotar …” (p.84)

Cel mai frecvent proces, cel mai la îndemână dintre toate soluțiile metafizice practicate de către fiecare dintre noi, habar neavând că facem metafizică, cea mai curentă practică este iubirea- „Ar fi vrut să fie mereu puternic, prin mântuire devii puternic, la mântuire ajungi ori prin iubire, ori prin suferință. Toți aleg iubirea, dar numai cei aleși au parte de adevărata iubire, iubirea care lasă urme…”(p.57); „Va trebui să îți alergi visul când te vei însănătoși, până la sfârșitul zilelor vei avea ce face, că pentru altceva merită să trăiești, dacă iubești.”(p.35)

Iubirea asta este ieșirea din tine însuți, dăruirea persoanei tale înspre o entitate nouă, o entitate alta decât tu și ceilalți, decât tine și altă persoană, înspre o entitate în care se topesc cele două individualități- „iubirea este mai importantă decât dreptatea, iar iertarea se află înaintea adevărului. Care dreptate, care adevăr – oricare ar fi fost el tot la iubirea aproapelui se gândise”(p.85)

Deşi ne rugăm pentru un anumit lucru, oricât de bun ar fi în sine, se cuvine să o facem cu inima gătită atât spre a-l primi, cât şi spre a nu-l primi, Dumnezeu fiind singurul în măsură să cunoască ce anume ne este mai de folos spre mântuire. Suferinţa pe care Dumnezeu nu o uşurează, deci, face parte din crucea personală de mântuire- ”existența Ta întrece și rațiunea și puterea de a mi Te imagina și înțelege… ce pedeapsă mai mare să-mi doresc…și cred că am făcut pasul decisiv prin care vreau să mă împac cu Dumnezeu și pentru că, dincolo de Dumnezeu rațiunea mea nu mai există și nu vreau să sufăr la gândul că n-am făcut cât trebuie și ce trebuie pentru a mă împăca cu Dumnezeu”.(p.91)

Suferinta este rânduită de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea păcatelor și spre creștere duhovnicească numai dacă o primim cu mulțumire, ca din mâna lui Dumnezeu precum spune prorocul David: Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat (Psalm 22,5). Deci, toiagul și varga suferinței, pe cei buni și credincioși îi mângâie, îi sporește în fapte bune, îi curățește de păcate și-i învrednicește de mai mare cunună și răsplată în cer. Iar pentru cei răi, toiagul suferinței este chemarea la pocăință, este pedeapsă peste pedeapsă și frâu în gură, pentru că nu voiesc să se apropie de Domnul (Psalm 31,10). –”Mia avea avantajul că se maturizase mult și bine încă de copilă, prin suferință, prinsese și un culoar care îi favorizase soarta,… Și asta pentru că n-avea amintiri cu care sa-și bandajeze sufletul. … Ea nu avusese cum, dar nici când alege. I se dăduse suferința.”(p.66); „îmi doresc să trec dincolo de suferință pentru a mă mântui în cele din urmă. Dacă e aproape imposibil, dacă greșesc sau nu, timpul va decide”(p.92);

A patra axă a romanului este reprezentată de starea de singuratate. Singurătatea este o conştientizare dureroasă a faptului că nu avem un contact semnificativ cu cei din jur. Este o stare de goliciune interioară care poate să fie acompaniată de tristeţe, de descurajare, de un sentiment de izolare, lipsa odihnei, de anxietate şi de o dorinţă aprigă de a fi dorit de cineva –„Dacă sunt un singuratic irecuperabil, de un lucru sunt sigur – cel puțin cei ce m-au citit mă înțeleg și mă respectă, am reușit să-i fac triști și fericiți în același timp- deci n-am trăit degeaba” (p.97)

Singurătatea este o stare de spirit negativă în contrast cu Solitudinea care e pozitivă. Singurătatea e o stare de spirit în care îți lipsește constant celălalt. Solitudinea e starea de spirit când ești constant încântat de tine. Singurătatea înseamnă nefericire – „Ajunsese să-i placă să studieze singurătatea și axiomele ei”.(p.10); „Singurătatea este prima moarte și este greu de suportat”.(p.119).

A cincea axă de structurare a romanului este arta, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile, procedurile și parametrii de lucru, se poate spune, totuși, că arta este sinergia alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație, o emoție sau o trăire în modul cel mai potrivit posibil pentru acel mediu – ”Mobilul existenței lui, mobilul creației fusese dragostea – daca pierdea dragostea nu mai avea pentru ce trăi”.(p.77). Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și formă de cunoaștere, și anume cunoașterea artistică.

Natura artei a fost definită ca transportator si transmițător pentru expresia sau comunicația de emoții și idei, un mijloc pentru explorarea și aprecierea elementelor formale pentru sine, și ca mimesis sau reprezentație – ”Rănile dragostei, în cele din urmă devin fragmente de lumină dacă le transpui în artă. Mulți există și tot mulți și iubesc, dar nu toți ard, iar cei ce și ard, luminează calea altora”(p.109); ”…fără să știe, fără să vrea, ea îi oferea o putere de creație, o dorință de viață, o încredere nemărginită, un fel de înnobilare sufletească, ceea ce nu primise niciodată de la nicio femeie…”(p.78).  Arta și opera de artă exprimă emoții, există esențialmente în mintea creatorului –„Surprins de logica gândurilor ei, o găseam peste tot – în lumina zilelor, în mare, în țărm, în cărți, în cuvinte, în credința mea de necredincios, în frumusețea acelor poeme nescrise încă”.(p.107)

Pe lângă ideatica vastă a romanului, întâlnim și tehnici diverse de elaborare, figuri de stil, moduri de expunere – „…pete de umbră cădeau din vârfurile plopilor pe trunchiurile teilor. Sălciile umezeau aerul brăzdat pe alocuri în dantele srăvezii. Șerpi de lumină se unduiau în zare până dincolo de Jiu”(p.12); „…cerul se înalță ca un zid de ciment cenușiu-stăveziu. De sus, stelele strălucesc asemenea unor picături de rouă, tremurânde – jos, pe iarbă și flori, deveniseră identice cu prospețimea și vigoarea dimineților de vară”(p.22).

Romanul „Împăcat cu Dumnezeu” de Mihai Fotache, este unul de valoare în literatura contemporană, ca tematică, ideatică, mijloace stilistice. Fiecare frază concentrază gânduri, judecăți și idei de valoare conducând spre alte idei și emoții, adăugând valoare. Putem afirma despre creația lui Mihai Fotache că poate fi asemuită gândurilor lui Baudelaire: „Atâtea juvaeruri sunt/ Uitate-n beznă şi-n pământ,/ Dormind pe veci necercetate;/ Atâtea flori dau în zadar/ Parfumul lor subtil şi rar/ În taină şi-n singurătate.”