Intru în anticamera doctorului Munteanu; acolo aştepta un tânăr. Mă uit lung la el, arată ca orice tânăr de pe aici, să fie român sau să nu fie?

Dau totuşi bineţe cu:

– Bună seara!

Se uită lung la mine, înţeleg că nu e român. Totuşi, într-un târziu, răspunde:

– Bună seara! Aha, deci este.

Un tinerel lung şi slab, m-am gândit eu că trebuie să fie foarte tânăr. Zic:

– Eu sunt Milena şi tu eşti?

– Mihai.

Frumos. Trebuie să fie mai tânăr decât Alexandru meu, mi-am zis. Şi intrăm în vorbă:

– Ce faci?

– La dentist…

– Da, ştiu.

… şi până la urmă începe să-mi spună că tată-sau e un „engineer” şi mama-sa lucrează la un „hospital”…. hmm, îmi zic: ori e născut aici, ori e venit de când e foarte mic… Aflu că e venit de când avea 2 ani şi jumătate, dar că părinţii îl ‘force’ să ‘practice’, adică îl obligă să exerseze româna. E, totuşi, fluent, ceea ce e o performanţă în sine. În plus, pare doritor să-şi vorbească limba maternă. Întreb:

– Dar de scris, scrii româneşte?

– Nu, nu scriu.

– Cum nu scrii? Cine ştie vorbi, ştie să şi scrie, i-am zis.

Mi-am adus aminte că deşi Alexandru meu nu a făcut o singură clasă de limba română, citeşte şi scrie foarte bine. Tot ce a trebuit să îl învăţ e alfabetul. Îl întreb:

– Alfabetul îl stii? Zice:

– Nu îl stiu, dar şi tata mi-a zis că se scrie exact cum se citeşte.

– Păi vezi?, zic, hai să te învăţ să scrii româneşte. Până aştepţi în anticamera dentistului, ai şi învăţat!…

Se uită la mine:

– ?!?

Totuşi, pare interesat, zâmbeşte, şi fără să-i cer, se mută pe un scaun lângă mine. Eu iau un creion şi o hârtie şi încep să scriu alfabetul:

– ‘a’, pe ăsta îl citeşti ca în ‘acasă’, nu îl citeşti ‘ei’, ne-am înţeles?

– Da.

– ‘b’. Pe ăsta îl citeşti ca în ‘barcă’, zic, Spune-mi tu un cuvant cu ‘c’.

– ‘Casă’.

– Foarte bine, ai văzut? Acum cu ‘d’.

– ‘Dulap’.

– Splendid. Cu ‘e’.

– ‘Elephant’.

– Foarte bine, numai că dacă citim f îl şi scriem ‘f’, aşa că scriem elefant…

Ajungem apoi la grupurile: ce, ci, che, chi… câteva caractere speciale, româneşti: ă, î, â, ş, ţ, cam astea-s toate!

– Cum ţi se pare?

– Vreau să mai ‘practice’.

– Adică vrei să mai exersezi?

– Da.

– Vrei să îţi fac cadou o carte în română?

– Nu, că am.

– Bine.

– Dar câţi ani are băiatul tău?  mă întreabă el.

Aici am gândit că îi trebuie o altă lecţie de română, despre pronumele de politeţe, dar n-am zis nimic, nu cred că asta e o problemă. Zic:

– 23.

– 23???

 In gândul meu: E mult, nu-i aşa? Asta mă dă de gol şi pe mine!

– E mult!

– Dar tu câţi ani ai? îl intreb, 16?

– 16???, mă întreabă înapoi….

Oare şi asta i se pare mult?

– Am 14, îmi spune. Vai, ce tânăr, un copil! Un copil într-un corp de tânăr deşirat. Un copil curios, drăguţ, doritor să afle.

Îmi venea sa îi spun să scrie mesaje la prieteni pe Sametime, în română. Poate se învaţă unii pe altii, se corectează unii pe alţii, se iau unii după alţii, până devine ‘cool’.

Asta îmi aduce aminte că am văzut un reportaj despre delfinii care invăţau să vorbească de la oameni…. şi antrenorii ar fi vrut ca ei, delfinii, să ajungă să se înveţe unii pe alţii! Dacă ar fi aşa uşor, la ora asta oceanul ar fi plin de delfini vorbind englezeşte, dar cum nu e, mă gândesc că e totuşi nevoie de mai mult ‘practice’, de mai mult exerciţiu, adică, pentru a fi fluenţi în orice limbă.

Cam aşa şi aici…. Cred că Mihai avea dreptate, el avea nevoie să ‘practice’! Cum însă trăim într-un ocean de indiferenţă şi într-o lume străină în care toţi suntem ocupaţi, ocaziile nu sunt multe. Totuşi, chiar şi câte o oră ici şi colo, poate pune câte o carte românească în braţele câte unui tânăr. La fel cum şi alţii au făcut-o pentru noi. La urma urmei,  frumoasa limba română ne-a fost încredinţată nouă, să o dam mai departe!

Milena Munteanu

Toronto, 2013