Ce dragoste adanca, intelegatoare, are Dan Puric pentru tara lui!

Ce frumos explica mecanismele defensive in fata adversitatii, carapacea, retragerea din istorie, in interesul statorniciei cu care poporul roman este dotat. „Vazuta din afara de un ochi strain ar semana cu o hibernare, o lasitate, un defetism, o neputinta, sau, in ultima instanta, cu un fatalism”. Ce splendid articuleaza ca asta ar fi o strategie imbatabila de a nu participa din toata inima la o istorie cruda si meschina, dar de a fi cu toata fiinta pentru vesnicie. Ce frumos e exprimata nevoia de masura interna, cumpatata, ca modalitate de a te pune la adapost in fata vanturilor istorice ce bat din toate directiile asupra Romaniei.

Ce interesanta explicatia ca asta ar fi o forma de adaptare la conditii, o rezistenta in fata schimbarii, daca ea nu este justificata. Nevoia de masura interna si raportarea la origini, ca repere absolute in fata schimbarilor vremelnice. Asta ar explica de ce romanul nu se arunca cu bratele deschise si cu tot entuziasmul in intampinarea schimbarii; el a invatat sa cumpaneasca, sa judece daca noutatea isi dovedeste utilitatea. Testul se face intotdeauna cu masura invatata din batrani, cu o anume cumpatare, dintr-o nevoie de repere continue, non-circumstantiale.

Acum inteleg si mica poveste cu pestisorii, pe care la prima lecturare o gasisem putin desueta. E o revenire continua la origini, la intelesurile si rosturile vechi, ca o validare a faptului ca nu ne-am pierdut drumul.

Splendid intelese sunt basmele, care dau intelegerea ultima a valorilor noastre, doar au fost cizelate de multi, comunicate de toti, absorbite in chiar fibra noastra sufleteasca. Ce frumos vorbeste de Miorita, pe care unii ar putea-o vedea ca defetista. Superficialii ar putea-o confunda cu o abdicare. ‘Miorita, [este] o sublima inlantuire sufleteasca de ordin moral superior, asezata inocent si demn in fata crimei.” Ce frumos e explicata nevoia de curatenie sufleteasca, chiar in fata mortii….

Ce frumos e analizata, aproape stiintific, facand apel la teoria darwiniana a existentei, a evolutiei, a adaptarii, dotarile sufletesti ale romanului de azi. Ce comparatie intre lupta de supravietuire a poporului roman cu cancerul metastazic si miracolul victoriei celulei viabile in fata celei degenerative.

***
Autorul, plimbandu-se prin Viena, aude parca pasii lui Eminescu pe caldaramul strazilor vechii capitale. El intelege ca “cea mai mare carenta a poporului roman este lipsa increderii in sine”, asa cum a spus Mihai Eminescu. El stie ca poporul roman are nevoie sa stea cu capul sus in fata lumii, in demnitate. Nicicum altfel. De aceea, in analiza sufletului romanesc, discutia nu se axeaza pe sufletul romanului in criza. Cartea e un crescendo, incepe cu acceptarea micilor tare ce sunt prea evidente ca sa fie negate si evolueaza spre o perspectiva generoasa, care e legata de istoria milenara, si de vocatia vesniciei („la trecutu-i mare, mare viitor”).

Cartea implineste renasterea sperantei. Ea restituie demnitatea romanului, cand poate a crezut ca a pierdut-o. Explica manifestari precum hibernarea, ce ar avea un inteles mult mai larg in sensul desteptarii „din somnul cel de moarte”, prevestind astfel renasterea.

Eu nu ma pot minuna cum in vremuri de restriste tara gaseste invariabil barbati mari care sa o apere, care sa vorbeasca articulat si clar in numele ei. Barbati indragostiti de tara lor, care vorbesc din inima aparand-o. Se vede ca la timpuri de cumpana se gasesc unii care in ciuda vicisitudinilor, nu se lapada de romanism, ci dimpotriva, il imbratiseaza si il inspira. Astfel, ceea ce ai putea crede ca e pierdut sau ratacit, revine, invariabil, la suprafata, cu incapatanarea romanului de a fi ce a fost din totdeauna.

Cartea este o splendida radiografie a sufletului romanesc. Este si o invitatie la incredere, demnitate si speranta.

Toronto / 14 feb 2014