Mircea Daneliuc: Răceala dintre două spălări pe cap

de Dan Ionescu

Unul dintre cei mai importanţi regizori, Mircea Daneliuc se dovedeşte a fi un foarte bun prozator, evidenţiat elogios de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române (p. 505). La editura „Curtea Veche“, Mircea Daneliuc a publicat volumul de proză scurtă, Două spălări pe cap.

Volumul conţine texte apărute în revista „Scrisul Românesc“.

Fără a fi de condiţie intelectuală veritabilă, eroii lui Mircea Daneliuc au frământare filosofică în chestiuni solite de trai.

Între două spălări pe cap, aflăm reflecţiile unui om nesofisticat precum instalatorul Stelian. Dinamica vieţii într-un hipermarket îl împiedică pe eroul nostru de a se aduna când trebuie în faţa bonului fiscal şi de a putea astfel interveni în cazul unei erori sesizate de calcul. Acasă, zbaterea de a fi descoperit tardiv frauda, casiera tastând dublu numele unui produs, devine superfluă şi mai ales atemporală. De fapt, caracterul ei atemporal determină personajului gânduri teribile, a căror tensiune este împărtăşită în contexte similare, de către lectori şi echivalează înţelepciunii cugetarea comună.

Pretenderisirea filosofică exprimă distanţa dintre sobrichetul „inginerul“ şi eventualitatea lui Stelian de a fi fost în mod real inginer, dobândind numai în această situaţie flagrantă de intelectual, dacă ar fi avut-o, un atribut mai înalt al reflecţiei, conform nivelului unui inginer de a reflecta la suprafaţa sau cel mult la dialectica lucrurilor.

Pentru a-şi fi salvat modul specific de a vedea lumea, Stelian este nevoit să recurgă la un joc de măşti în faţa soţiei şi a nebunului Gelu, astfel blochează în aceştia predispoziţia de a fi brutali în relaţia cu majoritatea. Ilustrat în spectacol cinematografic, interpretarea compromite în final personajul care el însuşi pare alienat, însă nu de tot, atât cât îl va fi influenţat pe el prietenia acordată lui Gelu, pentru că limita survine din mariaj, dinspre soţie, obiecţiile acesteia totuşi echilibrându-l.

Buon natale, prima piesă a cărţii, se deschide cu un portret balzacian, de fixare a trăsăturilor fizice. Descrierea cadrului exterior este clasică. Dacă simbolurile sunt hispanice, tabieturile sunt englezeşti.

Personajele lui Mircea Daenliuc au facondă şi meditaţia asupra sinelui propriu se produce fără insistenţă, la modul de simplă, dar impresionantă constatare.

În O zi bună, decorul iniţial este asemănător celui din nuvela fantastică La ţigănci, iar discuţiile eroului sunt mutate din tramvai într-un mediu spitalicesc, unde compasiunea vizitatorilor interferează, nu la un mod deschis, pentru a nu se descuraja părţile, cu tristeţea şi deznădejdea suferinzilor.

Ploaia, motiv simbolist, ajută prin efectul ei revigorant. Ca fenomen meteorologic, devine un subiect oportun pentru a se depăşi tensiunea anihilantă a prezentului, prin a se discuta altceva faţă de prototipul derulat, dar şi o cauză a confuziei, din urgenţa de a te adăposti de ea.

Secvenţe presupunând continuitate revelatorie asupra stărilor sufleteşti, se întrerup în contraste de efect: „Făcu un gest de a se ridica. // -Uite c-a stat… // De ploaie vorbea“.

Datorită ritmului alert al diegezei, n-ai timp să te plictiseşti. Mereu evenimentele au ceva neobişnuit şi tragic. Firul narativ nu întârzie în explicaţii degeaba. Personajele apar menţionate numai prin cognomen sau prenume. Importantă este perspectiva narativă adusă de ele. „O femeie în capot“ nu poate decât oferi o cafea, un prieten se implică atât de mult în relaţia-i de dragoste, încât îşi ia în cazuri de lămurire a unei situaţii limită, drepturi mai mari ca ale unei rude: „Dumneata cine eşti? Îşi scoase unul ţigara din gură. –Din partea familie. N-are cine să vină. Sunt prietenul ei“.

Contingentă în absurdul ei, filmului cu titlu omonim de Lucian Pintilie, o reconstituire produce iubitului victimei, pus să joace rolul acesteia, gelozie. Marcela, iubita lui Ştefi, fusese victima unui viol. Grotescul reconstituirii îl ajută să neglijeze din amploarea geloziei: „Cum puteau să arate doi bărbaţi suprapuşi? Oribil, nici nu vreau să concep! Se privi, imaginativ, din afară: acela pe el şi el dedesubt băgat în căciulă; o greaţă“.

Pentru a-şi confirma rigurozitatea în invenţie, autorul va rezolva în finalul povestirii O zi bună, conferindu-i valoare culminantă, un incident,: „Ţi-a mers bine azi… auzi lângă el.

O voce care părea cunoscută.

Acela, vopsitul la păr, cu breton, de azi-dimineaţă. Se uita la umbrelele lui“. Anterior calvarului neaşteptat pe care avea să-l trăiască în ipostaza neprevăzută de actor în reconstituire, în alt moment al aceleiaşi zile, în tramvai, Ştefi, îngândurat, pusese mâna din greşeală pe o umbrelă, alegându-se cu apostrofări din partea posesorului.

Tehnica postmodernă, pentru care Mircea Daneliuc are aptitudine, este prezentă prin viziunea cinematică asupra situaţiilor în general şi prin intertextualitatea din piesa Telejurnal.

Prietenia, căreia gânditorii antici, între care Tullius Cicero e vârful, i-au dedicat tratate, este de nepreţuit pe Terra. Când, influenţat, încerci s-o evaluezi, nu vei mai ajunge, în repetate eforturi, nici măcar la preţul modic fixat. Este morala acestei cărţi atractive.