O carte din această viaţă

de Dan Ionescu

La editura Scrisul Românesc, în colecţia Epica, Mircea Pospai a publicat romanul Casa din altă viaţă, ediţia a doua. Esenţele de la care se elaborează cartea, sunt profunde. Ne dăm seama din motoul religios: „Îndoiala şi speranţa au existat dintotdeauna. Niciodată însă nu este posibilă coexistenţa lor“.Autorul inventează două lumi diferite, dar autentice: una contemporană, pe un plai elen, alta livrescă. Mircea Pospai are înclinaţia prospecţiei vizuale care aduce în fraze, detaliul filosofic. Plăcerea călătoriei este evidentă, precum şi preferinţa pentru mijlocul de transport, corabia.

Impresia de puternică tradiţie, proprie Greciei actuale, este asigurată de relatările ghidului unui microbuz: „Mai bine de jumătate din materialele de construcţie au trecut până acum prin cine ştie câte alte case, vreme de câteva mii de ani“. Aceste vorbe vor inspira personajului feminin Lamia, întrebarea: „Dar dacă este adevărat că fiecare casă şi fiecare lucru capătă ceva din sufletul celui ce l-a creat, atunci ce suflete vor fi sălăşluind, pierdute poate şi de sine, prin pietrele acestea?“. Din acest moment, firul narativ ia o cotitură, înspre ilustrarea metempsihozei, teorie de succes în cadrul cinematografiei americane.

Într-o excursie, deci, într-un moment de relaxare, cel puţin aşa ar fi trebuit, Lamia, personajul principal, trăieşte efectul frapant al dublei existenţe, de femeie actuală, amatoare de turism, neprinsă în eresuri şi teorii complicate, şi de tânără spartană, cu destin specific perioadei antice. Lipsa cunoştinţei unei asemenea posibilităţi, de a-şi retrăi sau de a fi avut o viaţă anterioară, îi produce Lamiei o stare de confuzie şi de rău fizic.

Într-o existenţă anterioară, Lamia purta numele Andra. În limba greacă, „andros“ înseamnă bărbat. Amănuntul este important: peripeţiile tinerei Andra, azi peripeţii, atunci, mod de viaţă, în special pentru militari, încep din momentul în care ea va fi confundată, după tunsoarea scurtă la spate, cu un dezertor şi aruncată în celula unei corăbii. Scena este simbolică. Poate semnifica deplasarea temporară a unei femei în altă condiţie, de bărbat, precum în basmele româneşti, când, refuzând să iasă la câmp, pentru a vedea cum este casnic, un gospodar descoperă, fără a se descurca, povara pe care o duce zilnic, soţia lui. Însă Andra nu-şi doreşte schimbarea identităţii şi va face faţă auspiciilor noi, datorită unei mari voinţe de transformare interioară. Riscurile diverse la care o predispune dorinţa-i de libertate prin călătorie, nu-i par fatale.

Măslinele apar ca un simbol al foamei de pace, apa, al setei de viaţă, iar portocalele, surprinzător, ca vieţi.

Uleiul scurs din măslinele pe care Andra le ţinuse în pumni, „mâncându-le una câte una, cu întârziere, pentru a prelungi plăcerea mesei“, va acoperi destinul imprimat în palmă: menirea fetei este de a-şi căuta liniştea în lume şi de a se lăsa, în cazul unei asemenea consecinţe, dominată de premisele armoniei.

La îndemnul adresat Spiritului: „Povesteşte-mi mai departe despre femeia care mi-a dăruit portocale“, Andra va primi următorul răspuns: „Nu ţi-a dăruit portocale… Ţi-a dăruit încă şase vieţi“.

Apa este un element care prin recurenţă, încheie mai multe episoade, punct al unui enunţ rostit de fatum. Cu apă îşi dau pe faţă, marinarii după somn, după fiecare masă, este distribuită câte o „ulcică de apă“, tuturor, iar pentru a se răcori şi a uita de tristeţea zilelor, oamenii se aruncă în valurile mării, pentru baie.

Steaua însăşi de pe cer, „înspre care tot timpul vârful corabiei va trebui să fie“, după cum indică navigatorul şef, prevesteşte un loc şi un timp pentru Iisus, care va impune vederile lui, de atenţie mai mare acordată semenilor, nu dispreţ, ca în vechime, pentru sclavi.

Deşi captivă pe fundul unei corăbii, ca Iona, în burta unui chit, Andra simte aerul libertăţii pe care i-l conferă suplimentar, asumarea condiţiei de bărbat. Rafinamentul civilizaţiei atinge felul de manifestare al tinerei femei şi te întrebi dacă nu cumva spiritul în general, este rectiliniu, etern, cu aceleaşi însuşiri, iar de forţa lui pe rând, se prind ca mărgele pe aţă, în lumea secolelor, cele şapte corpuri. Spiritul, cu alte cuvinte, este generator de materie.

Devenirea interioară a personajelor este surprinsă minuţios de autor. Din consemnări, se pot constitui modele care, urmate, vor ajuta la întărirea sinelui feminin: „Poate că nu neputinţa, ci inhibiţia din noi, femeile, este cea care ne împiedică propria înălţare“.

Componenta filosofică a cărţii este captivantă şi oferă soluţii mai multor probleme, precum originea momentelor de inspiraţie: „Nu înţelegea de ce făcuse acest lucru şi chiar explicase că nici nu voia să înţeleagă: fusese iluminarea de o clipă, voinţa zeilor“. Sunt amănunte care, deşi hărăzite, nu apucă să desăvârşească totuşi, destinul terestru al unui om, din cauza unui fatum antagonic şi mai puternic al secolului. De aceea, este nevoie de mai multe reîncarnări ale aceluiaşi spirit.

Ca Dimitrie Cantemir în Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, Mircea Pospai imaginează, pe spaţii largi, dialoguri între spirit şi trup.

Mircea Pospai îşi propune un subiect greu. Cu toate acestea, romanul  Casa din altă viaţă se citeşte uşor datorită sentimentului de curiozitate pe care-l determină, o curiozitate atât asupra evenimentelor, uneori spectaculoase, dar şi asupra modului în care autorul soluţionează întrebări majore asupra lumii de apoi.