Zidirea prin care se ajunge la perfecţiunea existenţei
de Mirela Teodorescu
Aristotel a fost cel mai important critic literar al Antichității, lucrarea sa Poetica lansând idei care au fost influente timp de multe secole, unele dintre ele fiind folosite și în zilele noastre. Aristotel recunoaşte implicit că frumosul este un bun independent atât de interesul material, cât şi de cel moral.
Vorbind despre profesorul Ştefan Vlăduţescu, ne gândim la o sinergie între critica literară, comunicare, ştiinţa infomatţei, sociologie, psihologie, jurnalistică, filozofie, estetică, la omul de ştiinţă care îmbina şi dezleagă cele mai multe dintre domeniile socio-umane pentru că şi-a propus să citească şi să studieze cam tot ce s-a scris în aceste domenii. Rezultatele, nu sunt puţine şi sunt de cea mai înaltă ţinută şi nivel intelectual.
Pentru că, şeful de promotie pe ţară a Facultăţii de filologie din cadrul Universităţii din Craiova, şi-a dorit să-şi aduca aportul la valorile româneşti existente şi să continue Şcoala Românească de critica literară, de comunicare, ştiinţa informaţiei, filozofie, psihologie, sociologie. Un domeniu mai nou abordat îl constituie ştiinţa neutrosofiei, alături de profesorul Florentin Smarandache, iniţiatorul şi teoreticianul acestui concept.
Critică literară, hermeneutică
Aristotel a fost cel mai important critic literar al Antichității, lucrarea sa Poetica lansând idei care au fost influente timp de multe secole, unele dintre ele fiind folosite și în zilele noastre. Aristotel recunoaşte implicit că frumosul este un bun independent atât de interesul material, cât şi de cel moral. Pe aceste valori, în domeniul criticii, profesorul Vlăduţescu, cu siguranţa, prima sa dragoste, este adeptul că ceea ce e bine gândit, trebuie exprimat în mod clar. Actul critic are în vedere analiza, evaluarea şi interpretarea textelor literare, se bazează pe impresii ce se transformă în semnificaţii în mult mai mare măsură decât i-ar fi îngăduit unui cercetător din alte ştiinţe. Judecata critică e impresionistă, prin tendinţa de a reda impresii fugitive, prin cele mai intime nuanţe, prin chiar natura ei. Judecata e „sinceră”, autentică, biografică, pe scurt, subiectivă. Între scriitori şi critici există o distincţie, “subiectivitatea criticului e mai largă decat a poetului care este prizonierul unei singure formule” afirma N. Manolescu (Manolescu, ).
“În definitiv, scopul criticii, dacă există unul, dincolo de a ne edifica în privinţa conţinuturilor şi formelor literaturii, precum şi a valorilor de care acestea depind, este să trezească în cititor apetitul pentru lectură” (Nicolae Manolescu). John Updike mărturisea, în prefaţa ediţiei americane a conferinţelor lui Nabokov despre roman de la Cornell University, că, ascultîndu-l pe profesorul lui, devenea brusc teribil de doritor să citească sau să recitească operele cu pricina. “Ca să izbutească asta, critica trebuie să nu fie anostă, plictisitoare, rebarbativă. Criticul este un cititor altruist, care citeşte pentru plăcerea altora, nu doar pentru propria plăcere… cel mai important rămîne acela de a trezi cititorul din noi” (N. Manolescu, 2003).
Critica literară nu este numai o radiografie şi analiză a operei literare, este o reinventare a operei autorului, o recreere a operei, o reevaluare, o reinventare a operei , o reconstrucţie pe toate axele, în plan orizontal şi în plan vertical.
Criticul literar Ştefan Vlăduţescu este un căutător al valorilor în textul literar, asemenea lui N. Steinhardt, care afirma „misiunea criticului, care se pretinde […] şi om de ştiinţă, nu doar artist, este şi să depisteze punctele de incidenţă, relaţiile analogice între cele două domenii de creaţie umană majoră, precum şi noi metode de a ataca realitatea fenomenului artistic”. Ţinta lui este căutarea şi descoperirea sensului, a secretului ultim. „Am dorit şi cutezat, întotdeauna, să aflu – în orice teorie, concepţie, mod de gîndire sau viziune a lumii – secretul final” afirma N. Steinhardt în Escale în timp şi spaţiu, 1987 .
Hermeneutica este un domeniu în care profesorul Vlăduţescu excelează, având şi lucrarea tezei de doctorat: “Mesaj şi comunicare în filozofie”. “Este un câştig al gândirii aristotelice gândul că viaţa are puţine, rare şi “mărunte” părţi cogitative absolut logice. În marea sa parte, viaţa este onticitate şi ontologicitate, este trăirea pură şi conştiinţă a vieţuirii” ne spune profesorul Vlăduţescu. Din această perspectivă, textul poartă însemnele limbajuale şi cogitative ale epocii producerii sale. Pe primele îşi întemeiază demersul filologia, pe celelalte filosofia şi literatura.
Interpretarea este calea de la comunicare către mesaj. Orice intenţie este mesajuală, dar intenţia nu există. Personalizarea textualităţii şi ideea de auctorat ne obligă să inventăm iluzia că textul reprezintă în varii lecturi “spuneri ale autorului” alături de non-spuneri ale autorului. Realitatea constă în aceasta: textul grăieşte sponte sua. Există însă situaţii în care gândirea despre prejudecăţile care ar fi articulat interioritatea textului în producere ne induce o convingere modificabilă despre ce ar fi putut, întemeiat, spune autorul în textul său, în textul ca text (Vlăduţescu, 2006).
Nu este în intenţia hermeneutului de a căuta în discurs un autor oricum imaginar, şi a-i intra în rol. Piesa producătorului şi cea a hermeneutului sunt opere diferite. Jocurile lor de limbaj pot coincide, dar până la suprapunerea hermeneutului peste finalităţile autorului este o distanţă uriaşă, de neparcurs. În fond, cui foloseşte discursul? Celui care-l produce. Cine este primul interesat în discurs? Autorul. Hermeneutul este atras în necunoscutul discursului pentru ca pe interesul producătorului să fie făcut obiect al efectului vizat. Spre norocul autorului, hermeneutul este liber, el nu ascultă de nimeni. Autorul îl îmbie, textul îl sfidează. Hermeneutul este liber, dar necunoscutul îl atrage. Dorinţa de cunoaştere, după cum ne învaţă Aristotel, este primordială în orice om. Dorinţa de a şti îl aruncă în text. Aici, el numai ca excepţie va afla mesajul proiectat de producător. Atunci, ca un eşec al autorului, el nici nu va şti că acela este mesajul autorului. Prin urmare, mesajul hermeneutului nu este niciodată mesajul autorului (Vladutescu, 2006).
Cuvintele aduc în interpretare semnificaţii pe care autorul nu le-a imaginat. Unele dintre acestea, autorul nici nu le-ar fi permis. Textul merge uneori împotriva intenţiilor autorului. Ba nu, întotdeauna într-un fel sau altul, sub un aspect sau altul textul îşi sfidează şi dezamăgeşte autorul. Ce autor n-ar dori să scrie o capodoperă!? Doar puţini dintre cei care scriu nu primesc sfidarea eliminatoare a non-capodoperităţii (Vlăduţescu, 2006).
Interpretarea are loc în majoritatea cazurilor cu conştiinţa efectelor istoriei contemporane elaborării textului. În condiţiile momentului istoric al propriei produceri, discursul articulează un mesaj. De aici, din epoca punerii în circulaţie se trage valoarea discursului scriptural.
Nici istoria literaturii şi nici istoria filosofiei nu cunosc mari descoperiri care să devieze cursul istoriei. Orice descoperire apare ca una de moment. Este deci întemeiat să se plece de la premisa că mesajul originar asigură durabilitatea operei.
Mesajul legitim, legal şi licit, aparţine nu autorului, ci operei. Mai exact, se poate spune altfel. Opera este un mesaj. În istorialul producerii sale, ea este învestită cu un mesaj legal, legitim şi licit. Acesta constituie temeiul pe care i se acordă valoarea cu care intră în istorie. Valoarea îi asigură şi, totodată, garantează longevitatea. Ea îi securizează şi interpretabilitatea nelimitată. Orice scriere are capabilităţi de nelimitare interpretaţională, dar nu toate sunt solicitate la actualizare. Doar celor valoroase li se face propuneri interpretativ-indecente. Celelalte îşi continuă moartea, dacă ele vor fi trăit vreodată.
Singura legitimitate a operei, constatăm astăzi, o reprezintă totuşi valoarea ei. Drumul către valoare trece prin interpretare. Hermeneutica nu poate evita problema intenţiei. Înţelepciunea se trage din comunicare, din mesajul comunicării. Prin urmare, înţelepciunea are o întârziere mai mare decât mesajul. Adevărata înţelepciune este mesajul. Înainte de caracteristica ultimativă de dehiscenţă, mesajul prezintă o trăsătură de întârziere. Imediat ce, târziu, se instaurează mesajul se deschide ca o floare în mod instantaneu. Pe cât de târziu, pe atât de rapid se înfiinţează mesajul. Numim dehiscenţa mesajului această calitate a ideaticii discursive de a se structura spontan şi irepresibil. Mesajul estetic vine de două ori târziu: o dată ca mesaj şi, în al doilea rând, ca frumuseţe înţeleasă. Ceea ce cauta criticul literar Vlăduţescu in textul literar, este valoarea, calitatea, mesajul către ceilalţi. Mulţi scriitori au fost indrumaţi, promovaţi şi sfatuiţi prin cronicile publicate în revistele de critică literara din ţară.
Dacă admitem că nu există persoană ca măcar o dată în viaţă să nu fi spus un banc, putem accepta inferenţa caracterului universal al bancului. Criticul literar Vlăduţescu este singurul care face o analiză competenta a “bancului” introducându-l ca gen literar. De altfel, cuvântul „banc”, ne spune criticul Vlăduţescu, este de origine germană (bank), şi se regăseşte în multe limbi de circulaţie internaţională. El este o federaţie de semnificaţii care include şi sensul de glumă, anecdotă, snoavă, poveste umanistică. Esenţa de glumă a bancului face vizibilă în cadrul acestuia două gândiri: o gândire în ordinea realului (R) şi o gândire dedicată cu caracter de glumă în raport cu ordinea realului G (R). Avem de a face cu două niveluri de gândire, ceea ce arată a) dubla gândire a bancului şi b) inteligenţa sa. De asemenea, avem de a face cu două contexte: un context general al realului şi un context specific al bancului numit situaţie de banc. Contextul realului există întotdeauna şi pentru toţi. Situaţia de banc este o configuraţie contextuală, particulară ce permite spunerea şi trăirea bancului ca eveniment umoristic. Bancul este o scriere umoristică scurtă, în proză sau în versuri. Ca modalitate de redactare se poate baza pe relatare, dialog, naraţiune. În general, se transmite oral şi are o poantă blitz. Are caracter instantaneu şi concret. Este un puternic lubrifiant social şi relaţional. La extrem, bancul este o formă de viaţă. Ca raţionament, are caracter frapant; nu rareori mizează pe efectul de paradox indus de paronimie, înţelegere greşită, sofisme, paralogisme., afirma criticul Vlăduţescu.
Bancul are un efect şocant de sens. În cadrul lui atât limbajul cât şi gândirea se află la un înalt nivel de perfecţiune. Înainte de toate, bancul este o construcţie inteligentă. El nu este pentru minţile leneşe, pentru spiritele apatice, pentru minţile vâscoase şi creierele anesteziate. Compoziţia numită banc este un construct cu efect imediat. Locul bancului este „peste tot”: unde are acces colocvialul, în conferinţe, în discuţii aplicate, în conversaţii, în negocieri. Sigur, bancurile nu au loc în tratatele ştiinţifice. Fără a avea imanenţă în colocvial, bancul este, un element de element în discursivitatea colocvială. Omul este o fiinţă socială. S-a dezvoltat şi trăieşte într-un mediu de socializare.
Experienţa bancului este una specifică şi inteligentă nu numai pentru că necesită o dublă gândire, ci mai ales, pentru că cele două gândiri sunt aduse convergent într-o funcţie.
Bancul este o inferenţă-funcţie specifică – BF – în raport cu variabilă generală a realităţii, R. Reprezentarea matematică a bancului este BF (R). Reţinând gândirea de reprezentare, inferenţa specifică, aptitudinea de a fi văzut ca funcţie şi inteligenţa bancului se profilează ca naturală preocuparea unui mare matematician al lumii, precum profesorul Florentin Smarandache de a publica volume de bancuri. A doua cartea de bancuri a reputatului matematician şi literat, intitulată „Cine râde la urmă e mai încet la minte” (Oradea, Editura Duran’s, 2013), este una excepţională şi se bucură de un imens succes pe Internet. Ea se subintitulează „Folclor umoristic internetist (II)”. Cu modestie, profesorul Florentin Smarandache, ca instanţă auctorială, se limitează a se considera doar cel care a cules, selectat şi prelucrat bancurile (Vlăduţescu). Bancul este paradoxist nu doar ca inteligenţă, dar şi ca atitudine de viaţă paradoxistă. Scriitorul paradoxist este inteligent, instantaneu şi cu simţul umorului. Bancul prin fulminanţa inteligenţei, prin instantaneitatea ideii şi prin umorul sau imanent i se potriveşte. Putem spune deci că bancul este o specie literară paradoxistă.
Metode de lucru
Metoda de lucru este una complexă. Se îmbină cercetarea empirică, analiza, sinteza și investigația meta-analitică metodologiei cercetării, cea zetetică. In realizarea oricărei cercetări sociologice se pleacă de la analiza unor teorii de referință în domeniul ce urmează a fi investigat, orice cercetare sociologică urmărește un design metodologic ce constă într-o serie de etape distincte: construirea ipotezelor și întrebările cercetării; explicarea și operaționalizarea cadrelor teoretice coordonate și cu cea a ipotezelor cercetării; stabilirea metodelor, tehnicilor și instrumentelor utilizate.
Comunicare, ştiinţa informaţiei
Profesorul Vlăduţescu este un specialist în comunicare şi ştiinţa informaţiei având lucrări şi opinii personale în toate cele 15 axe ale acestui domeniu, Domnia Sa fiind în continuă cîutare a actului perfecţiunii, a operelor de cea mai înalta calitate, a operelor, teoriilor, conceptelor ce aduc noutate, îmbunătaţire, reorganizare a valorilor, axiologic vorbind. Filosofia, explicând lumea prin valori logice, dar şi tot ce are tendinţa de a o şi tranforma, conform unor idealuri omeneşti etice. Filosofia arata cum se naşte, cum evolueaza realitatea şi apoi valoarea tuturor schimbărilor şi transformărilor ei. Filosofia este “cercetarea valorilor celor mai înalte atât teoretice cât şi practice“ (Petre Andrei, Filosofia valorii, Prefață de Dimitrie Gusti, Fundația Regelui Mihai I, 1945)
În orizontul tensiunii se iveşte necesitatea regândirii incertitudinii ce alcătuieşte spusa pe domeniul punerii sale în comunicarea filosofică. Ne vedem astăzi obligaţi a regândi tensiunea, funcţia şi menirea spusei în comunicare ca şi funcţia şi menirea spusei şi presupusei comunicării. După ce începuturile filosofiei păreau a se fixa în „presupuse”, trebuie să revenim la importanţa spusei. Fundamentală este spusa. La început nu va fi mesajul, ci comunicarea (Vlăduţescu, 2006).
Mileniul al doilea s-a încheiat cu ideea că filosofia-ca-istorie, adică istoria filosofiei, se scrie ca argumentare şi explicitare de presupoziţii. Mileniul trei începe cu filosofemul mesajului şi cu cel al comunicării, care sunt impuse prin argumentare. Orientarea pe cercetarea spusei urmează presupunerilor cercetării orientate (Vlăduţescu, 2006).
Faptul fundamental al lumii moderne este faptul pluralităţii inteligibilităţii, derivată indirectă a identităţii în diferenţe. Comunicarea reprezintă locul identităţii ca diferenţă şi al diferenţei ca identitate. Pe perimetrul ei, mesajul apare ca punct de echilibru-tensiune între unicitate şi pluralitate. Semnificanţa pe care o înmagazinăm în mesaj şi comunicare are ca reper central tensiunea între act şi fapt: actul de semnificare şi faptul de comprehensiune. Modul în care se va ajunge la faptul comprehensiunii este comandat de actul prin care se dă sau se lasă a se înţelege. Elementele modului reprezintă evenimente ale raţionalităţii discursiv-procesuale. Pe cursul şi parcursul lor are loc dezvrăjirea limbajuală a lumii în mesaj şi desacralizarea ei drept comunicare. Categoria în care se integrează acestea este înţelesul. Orice înţeles constituie o stea polară. În el se adună valori şi încredere. Prin el se dizolvă suspiciunea şi se dezvoltă interpretarea, ca avansare într-o nouă suspiciune.
Iata o evaluare a lumii in care traim, a profesorului Vlăduţescu, din punctul de vedere al comunicarii, al mesajului. În ce priveşte conceptul de mesaj şi importanţa mesajului filosofic, Platon şi Aristotel nu au apărut încă. Deşi în fiecare clipă extinsă construim mesaje prin care mişcăm oamenii şi realitatea lor socială, doar rareori conştientizăm în instrumentarul de influenţă rolul mesajului. Producem discursuri prin care vizăm fiinţa. Se elaborează iniţiative antiteroriste. Preşedintele ONU şi papa se adresează lumii în ideea atragerii în punerea în practică de strategii teleologice. Organizaţiile trimit înştiinţări membrilor lor. Copiii dau de veste părinţilor lor. Mass-media transmite ştiri. Organizaţiile umanitare fac apeluri. Sindicatele introduc în circuitul comunicării chemări (la grevă, la solidaritate etc.). Organizaţiile umanitare elaborează proclamaţii. Indivizii îşi dau de înţeles. Producţiile literar-filosofice propagă tâlcuri. Tot ce există poartă, capătă sau menţine o semnificaţie. Toate aceste situaţii de întâlnire interumană sunt caracterizate de o adresare. Suportul intern pe care se sprijină adresarea-discurs se numeşte mesaj. Prin urmare, trăim într-o lume de mesaje (Vladutescu, 2006).
Orice mesaj îndrumă spre o practică. Ceea ce individualizează mesajul filosofic este că el conduce, induce, produce şi realizează practici spirituale. Scopul mesajului filosofic este transformarea spirituală prin practici mentale, intelectuale, cogitative şi limbajuale. Filosofia este o practică transformatoare. Mesajul filosofic constă în ideatica transformativă.
Discursul filosofic este în totalitate „zicere”, „spusă”, „locuţie”, căci este de neimaginat exprimarea gândirii filosofice prin mimică, gestică, kinezică, proxemică sau prin orice alt limbaj decât limba. Materialul de construcţie specific filosofic este cuvântul, mai exact conceptele şi categoriile ce alcătuiesc metalimbajul filosofic. În comunicarea filosofică, limbajul verbal este utilizat şi metalingvistic. Ca gândire despre gândire, filosofia nu are şi nu poate avea un limbaj propriu, autonom şi bine delimitat. Ea se foloseşte de limbajul comun, sterilizându-l filosoficeşte.
Filosofia este reflecţie sistemică şi sistematică asupra filosofemelor, cunoaştere ce organizează conceptual-categorematic realitatea lumii, relevând structura abstractă a edificiului concret. După cum se desprinde apozitiv din această definiţie calificativ-ostensivă, filosofemele sunt nuclee de semnificaţii condensate în concepte şi categorii filosofice, în idei filosofice.
La baza alegerii temei stau următoarele argumente: pe tema comunicării şi mesajului filosofic nu există vreun studiu anterior, nici vreun articol şi nici atât vreo lucrare de amploare; teza se înscrie în lucidul şi amplul demers epistemologic al postmodernităţii şi hipermodernităţii, de clarificare conceptuală ori reconceptualizare a instrumentelor de lucru specifice fiecărei ştiinţe, ca şi de delimitare de către Filosofie a unui aparat teoretic de lucru propriu, specific.
Din Filosofie s-au desprins pe rând diferite ştiinţe care au revendicat odată cu separarea şi concepte, categorii, tehnici şi proceduri de investigare. Atât de bună cu celelalte, atât de generoasă în creditare, Filosofia trebuie să-şi delimiteze din nou teritoriul. Pe această direcţie se înscrie efortul cercetătorilor vizând, odată cu savoarea angajării pe coordonatele luptei noii filosofii, aprofundarea cunoaşterii fascinantei vechi filosofii.
Axele comunicării
Profesorul Vlăduţescu este printre primii cercetatori care au făcut studii de cercetare şi definire a comunicării ca ştiinţă unitară. Domnia sa afirmă că “în studiul „Communication theory as a field” (1999), Robert T. Craig arată că “seven major traditions” au instaurat prezentul “field of communication theory”: thetorical, semiotic, phenomenological, cybernetic, socio-psychological, sociocultural and critical (Craig R. T., 1999, pp. 119-161)”, această opinie este apoi iterată în cartea Craig R. T., & Muller H. L. (2007) „Theorizing Communication: Readings Across Traditions””. Cercetatori precum Stephen W. Littlejohn şi Karen A. Foss au avut intenţia de unificare a teoriilor comunicării într-un meta-model, pe cursul celor „seven major traditions” preluând standardul Craig. In opinia profesorului Vlăduţescu, studiul este excepţional; “era şi rămâne în parte şi astăzi util în organizarea câmpului comunicării. Ea este salutară pentru un domeniu nu îndeajuns de bine ordonat. Istoricul Tucidide, în „Războiul peloponesiac”, îl citează pe Cleon care spunea că „cetăţile cu legi proaste, dar respectate, le vor bate pe cele cu legi bune, dar nerespectate”. Noi, afirmă profesorul Vlăduţescu, vom crea o analogie şi vom spune că o disciplină ce se organizează deficitar, este superioară ontologic şi epistemologic unei discipline ce, pregătindu-se să devină perfectă, nu se organizează în niciun fel”. Sistematizarea pe 7 tradiţii nu mai poate fi decât parţial acceptată ca paradigmatică, de comunitatea ştiinţifică.
In lucrarea Domniei Sale de Doctorat în filozofie cu teza „Comunicare şi mesaj în filozofie”, autorul arată că nu a existat nici o tradiţie fenomenologică preparadigmatică a comunicării. Există cercetările cu conotaţie metodologică fenomenologică întreprinse de Richard L. Lanigan şi de cei din orientarea „communicology”, dar tradiţia înseamnă evoluţie de-a lungul a cel puţin două generaţii. Cei ce au fundamentat cercetarile in acest domeniu sunt Edmund Husserl pentru generaţia întâi, M. Heidegger (care a lucrat cu E. Husserl), K. Jaspers sau M. Merleau-Ponty, din generaţia a doua şi “reflectăm împreună cu ei despre comunicare este una, dar a construi o tradiţie fenomenologică a comunicării este alta” (Vlăduţescu, 2013). In acelasi context, profesorul Vladutescu afirma “una dintre metodele utile în studiul comunicării este, principial, metoda descriptiv-reductiv-fenomenologică. Scurt: nu suntem de acord cu ideea unei tradiţii fenomenologice fără stele fixe naturale. O tradiţie o fac nişte personalităţi ale domeniului, cu contribuţii în ce priveşte nucleul problematicii disciplinei, ceea ce pentru tradiţia fenomenologică a comunicării nu este cazul” (Vlăduţescu, 2013).
Punctul de vedere al profesorului Vlăduţescu este că un standard flexibil de radiografiere şi catagrafiere a câmpului comunicării este standardul axializării câmpului comunicării prin cele 15 axe: communication ontology, communication epistemology, communication methodology, communication axiology, communication history, communication psychology, communication sociology, communication anthropology, communication hermeneutics, communication praxeology, communication ethics, communication logics, communication ecology, communication philosophy, communication law.
Comunicarea a integrat deci în scurta sa existenţă autonomă ca ştiinţă socială 15 axe. În cadrul comunicării putem vorbi deci de 15 câmpuri ale comunicării. R. T Craig reţinea întreaga comunicare ca un singur câmp cu 7 „traditions”. Noi, afirma profesorul Vlăduţescu, vedem comunicarea ca un univers sistemic cu 15 câmpuri intersectate, având diferite consistenţe şi variate nivele de coeziune. Comunicarea este un univers neuniform şi eterogen: multi-spaţiu şi multi-structură. Fiecare câmp se cristalizează în jurul unei axe şi apare ca un spaţiu cu o anumită situare sistemică, cu o anumită orientare, cu o anumită coerenţă internă a structurii. În centrul câmpului se află axa. Forţa câmpului este forţa axei. Nu axa este a câmpului, ci câmpul este al axei.
Studiind axa comunicării ontologice ca disciplină academică, profesorul Vlăduţescu a găsit mai multe incertitudini, una dintre ele fiind statusul. Referitor la aceasta incertitudine apare întrebarea: Studiul comunicării reprezintă o teorie sau o ştiinţă, este un sistem cogitativ slab sau puternic? Domnia Sa opinează: “Distingem cinci cauze care determină studiul comunicării să rămâna îzilele noastre un sistem cogitativ slab: efervescenţa cercetarilor teoretico-ştiinţifice şi practice în domeniul cunoştinţelor şi promisiunilor; o mare coagulare a comunităţii comunicării cogitaţionale; refuzul regulilor; articularea gândirii comunicaţionale ca gândire slabă – concepţie slabă şi întârzierea în dezvoltarea ontologiei comunicării” (Vlăduţescu, 2013).
Profesorul Vlăduţescu argumentează incertitudinile referitoare la elementele ontologiei comunicării din cadrul disciplinei comunicării universului teoretic. Există trei constatări analitice primare: “lipseşte o ontologie coerenta şi riguroasa a comunicării umane; comunicarea ca disciplină nu are în totalitate o ontologie explicită; ontologia curentă a comunicării este sub standardele unei ontologii riguroase şi robuste”.
Sunt identificate şi principalele surse ale incertitudinilor dupa cum urmează: “faptul că atitudinea şi comportamentul disciplinei comunicării pentru a o considera serios ca disciplina a fost stabilită în anii ’90; faptul că o disciplină fără un trecut secular, comunicarea cultivă ea însăşi ca fiind întotdeauna la început; faptul că fiind întotdeauna întâlnită şi tratată cu curtoazie, disciplina comunicării a construit cu greu “drumul” printre alte subiecte, părăsind o falsă impresie de falsitate ; bucuria succesului fără a risipi efortul şi acţionând ca “fiind pe drumul propriu”, comunicarea, spre deosebire de alte discipline, nu face efortul să definească clar, să stabilească şi să impună o ontologie” (Vlăduţescu, 2013)
In anii 1980, pentru prima data s-a simţit nevoia unei ontologii a comunicării. Ontologia este calea regală a ştiinţelor, ea fiind prima axa a fiecarei discipline, similar ontologia este axa A1 a comunicării umane, a ştiinţei generale a comunicării. Miza principală a ontologiei comunicării este de a stabili un lexicon standard al universului comunicării ştiinţifice, ce se referă la: paradigme, modele, cogitaţii de bază (legi, principii, axiome, postulate, teoreme, paradoxuri, etc.), componente ontologice esenţiale (procese, structuri, elemente precum emitent, receptor, actant, actor, agent, comunicator, mesaj, canal, context, etc.), categorii, concepte şi teorii.
Ontologia comunicării umane este imaginea existenţei comunicării, este certificatul existenţei unui univers ce doreşte: setarea unei limbi; stabilirea anumitor protocoale ale organizării cognitiv-cogitative şi diacronice a universului; acreditarea anumitor modele şi paradigme; distingerea anumitor cogitaţii sintetice precum principii, postulate, teoreme, legi, paradoxuri, etc.; integrarea comunităţii ştiinţifice într-o gândire reciproca în relatţa cu un obiect cogitativ, către un obiect de studiu.
Convicţiune, Persuasiune, Jurnalistică
Omul este o fiinta influenţabilă, permeabilă la persuasiune. Orice influenţă se produce prin intermediul comunicării. Din perspectiva influenţei sociale, comunicarea are două metode: convictivă şi persuasivă. Calea influenţei convictive este calea demonstraţiei, a argumentelor-forte, calea raţionamentelor strict şi riguros sau aplicat logice. Omul însa nu este în totalitate o fiinţă raţionala. Indivizii nu comunică doar pentru a face demonstraţii. Se comunică pentru a împărtaşi o experienţă, pentru punerea de acord asupra unor valori, asupra unor acţiuni. Se comunică pentru a se transmite cunoştinţe, pentru a se face cunoscute impresii, pentru a se comuniza prin consens opinii, atitudini şi comportamente. Demonstraţiile au ca obiect lucruri necesare. Viaţa oamenilor însă nu este epuizată de lucruri necesare. Fiinţa are emoţii, sentimente, pasiuni, trebuinţe, dorinţe ce nu sunt raţional necesare chiar dacă se situează uneori la limita stringenţei. Calea convicţiunii nu acoperă tot ce este uman. În domeniul emoţiilor şi al pasiunilor prezidează persuasiunea. Întreprinderile persuasive, deşi se adresează reflexului, sunt şi ele rezultatul unei reflecţii.
“Comunicare jurnalistica negativă” (Editura Academiei Romane, 2010), “Concepte şi noţiuni de comunicare şi teoria mesajului” (Editura SITECH Craiova, 2009), “Informaţia de la teorie către ştiinţă” (Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 2002), “Mesaj şi comunicare în filozofie” (Editura SITECH Craiova, 2009), reprezintă volume de referinţă în domeniul comunicării, elemente fundamentale ale noţiunii de informaţie.
Neutrosofie
Un concept nou, fundamentat de profesorul Florentin Smarandache de la Universitatea New Mexico SUA, în 1995, l-a determinat pe profesorul Vlăduţescu să scrie cateva carţi împreuna cu fondatorul neutrosofiei, referitor la incertitudine, neutralitate, neclaritate, la trecerea de la adevărat la fals şi invers, în filozofie, în estetica, în arta. În cărţile Domniilor lor, se regăsesc articole, argumente, demonstraţii ce întăresc fundamentul conceptului de neutrosofie. “Persuasion Elements Used in Logistical Negotiation” 2012 (Saarbrucken, LAP Lambert – Germania) in colaborare cu profesorul Ioan Constantin Dima, “Next Flood Level of Communication: Social Networks” 2013 (Shaker Verlag – Germania) în colaborare cu profesoara Ella Magdalena Ciuperca de la Academia Naţionala de Informaţii Bucureşti, “Communication Neutrosophic Routes” 2014 (Education Publishing, Ohio, USA) cu Florentin Smarandache coordonatori, “Neutrosophic emergences and incidences in communication and information”, 2013 (Saarbrücken: LAP LAMBERT Academic Publishing Germania), “Topical communication uncertainties” 2014 (Editura SITECH Craiova) în colaborare cu Florentin Smarandache, Daniela Gifu şi Alina Tenescu, colaboratori, sunt câteva dintre volumele care exemplifică, demonstrează, certifică neurosofismul în filozofie, literatură, logistică, economie, informatică.
Concluzii
Scrisul profesorului Vlăduţescu curge precum acordurile muzicale într-un concert Mozart, asculţi, citeşti şi ai dori să nu se termine, să continue pentru că totul este logic, totul este ontologie, totul este viaţă, totul are înţeles, semnificaţie şi înseamnă zidire slovă cu slovă către mesaj, către comunicare.
Kant este unul dintre filozofii care l-a influentat pe profesorul Vlăduţescu, în gândire, în construcţia ipotezei, propoziţii scurte, concise, logice, secvenţiale, repetabile până când ai înţeles în totalitate subiectul, ideea, tema. Nu poţi să termini de citit şi să nu inţelegi, construcţia demostraţiei este infailibila, este fără cusur. Propensiune, inteligenţă, spontaneitate, pragmatism, logică gasim în cărţile, articolele scrise de profesorul Vlăduţescu.
Este în jur o lume atât de abstractă şi totuşi e tratată cu atât de multă căldură deoarece:
“Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă vestejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.
Iar nopţile, cum cade greu pământul
din toate stelele, într-o însingurare.
Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,
Şi totusi, este Unul care ţine
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.” – Rainer Maria Rilke
La mulţi ani, Domnule Profesor Vlăduţescu!
Bibliografie
[1]Nicolae Manolescu, Posibil decalog pentru critica literară –Romania Literară , 2003, nr.18
[2]N. Steinhardt 1987, Escale în timp şi spaţiu .
[3]Ştefan Vlăduţescu, 2010, Comunicare jurnalistica negativa, (Editura Academiei Romane, 2010
[4]Ştefan Vlăduţescu, 2009, Concepte şi noţiuni de comunicare şi teoria mesajului, Editura SITECH Craiova, 2009
[5]Ştefan Vlăduţescu, 2002, Informaţia de la teorie către ştiinţă, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 2002
[6] Ştefan Vlăduţescu, 2009, Mesaj si comunicare in filozofie, Editura SITECH Craiova, 2009
[7] Ştefan Vlăduţescu, Iona Constantin Dima, 2012, Persuasion Elements Used in Logistical Negotiation, Saarbrucken, LAP Lambert Academic Publishing- Germania
[8] Ştefan Vlăduţescu, Ella Magdalena Ciuperca,2013, Next Flood Level of Communication: Social Networks, Shaker Verlag Publishing– Germania
[9]Florentin Smarandache, Ştefan Vlăduţescu, 2014, Communication Neutrosophic Routes Education Publishing, Ohio, USA
[10]Florentin Smarandache, Ştefan Vlăduţescu, 2013, Neutrosophic emergences and incidences in communication and information”, Saarbrücken: LAP LAMBERT Academic Publishing Germania
[11]Florentin Smarandache, Ştefan Vlăduţescu, Daniela Gifu si Alina Tenescu, 2014, Topical communication uncertainties, Editura SITECH Craiova.
12] Ştefan Vlăduţescu, The Communication Memebranes, European Scientific Journal November 2013