„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, nuvelă realistă, psihologică
Pentru scriitorii realiști, natura, întreaga realitate, devine un obiect de analiză. Opera lui Ioan Slavici, fie că e vorba de nuvele, fie că e vorba de romanul „Mara”, reflectă preferința scriitorului pentru estetica realismului.
Reprezentativă pentru viziunea scriitorului asupra lumii este creația literară „Moara cu noroc”, o nuvelă psihologică de factură realistă, publicată în volumul „Novele din popor”, în anul 1881.
În primul rând, dimensiunea realistă a nuvelei se evidențiază la nivelul intenționalității actului artistic a scriitorului de a realiza o literatură mimetică. Universul ficțional creat de Slavici aduce în fața cititorilor imaginea societății tradiționale din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Frământările interioare ale protagonistului îi conferă nuvelei caracterul de proză psihologică.
În al doilea rând, realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna soacră reprezintă omul simplu, care dă glas înțelepciunii populare. Ana este femeia supusă, în cadrul familiei patriarhale, în vreme ce Lică devine reprezentativ pentru tipologia infractorului. Ghiță este, la început, cizmarul sărac, nemulțumit de propria-i condiție socială, pe care vrea s-o îmbunătățească. Ceea ce-l face unic este patima sa pentru bani, comportamentul său încadrându-l în tipologia parvenitului.
În aceeași ordine de idei, nuvela își relevă apartenența la realism și prin tematica abordată: familia. Această macrotemă este dublată de tema psihologică a dezumanizării, discursul narativ urmărind prăbușirea morală a protagonistului sub puterea mistuitoare a banului. În acest sens, incipitul operei dezvăluie ipostaza unui Ghiță stăpân pe sine. Conștient de postura lui de pater familiae, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și face o situație mai bună. Stăpânirea de sine, siguranța în asumarea propriilor decizii se relevă în episodul narativ ce surprinde dialogul cizmarului cu bătrâna soacră: „Să stăm pe prispă la soare… eu uitându-mă la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș și dumneata la tustrei. Iată liniștea colibei!”. Mutarea la cârciumă și apariția lui Lică Sămădăul marchează începutul declinului ontologic al protagonistului. Încrederea va fi înlocuită treptat de teamă, fapt ce reiese din comportamentul cârciumarului, care începe să-și ia măsuri de precauție: își cumpără pistoale de la Arad, își aduce doi câini buni de la Fundureni și își angajează o slugă nouă, pe Marti, „un ungur înalt ca bradul”.
În plus, sub influența lui Lică Sămădăul, Ghiță își periclitează și relația cu familia. Naratorul omniscient surprinde metamorfozele bărbatului care „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, de îți era teamă de dânsul. Se juca din ce în ce mai rar cu Ana, iar atunci când o făcea, îi lăsa urme vinete pe corp”. Finalul nuvelei îl surprinde pe Ghiță pe ultima treaptă a degradării sale morale. Orbit de furie și dornic să se răzbune pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră „doar o muiere îmbrăcată în straie bărbătești”, Ana i se dăruiește lui Lică.
Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție ale textului narativ. Discursul epic dzvoltă inițial un conflict exterior, între mentalitatea tradițională, căreia îi dă glas bătrâna soacrăa lui Ghiță: „omul să fie mulțumit cu ceea ce are”, și mentalitatea capitalistă, în care puterea supremă e banul. Acest conflict exterior este un pretext pentru amplul conflict interior, trăsătură specifică prozei de analiză psihologică. Firul narativ urmărește măcinarea, până la dispariție, a conștiinței protagonistului al cărui suflet este scindat între cele douăchemări lăuntrice: cea a moralității și cea a banului.
Cronotopul face posibilă încadrarea nuvelei în estetica realismului. Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paști. Nu întâmplător, sfârșitul tragic al personajelor care au încălcat principiile etice a avut loc de sărbătoarea Paștelui, care, în tradiția populară este un moment în care sufletele sunt chemate la Judecată de Apoi. Spațiul ficțiunii este fixat prin toponime reale: Ineu, Fundureni, Arad, Oradea, Munții Bihorului.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu viziunea dindărăt. Naratorul este omniscient și omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a.
Construcția subiectului reflectă preferința scriitorului pentru rigorizitatea clasicismului. Acțiunea este structurată în 17 capitole.
În concluzie, nuvela „Moara cu noroc” rămâne reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Bibliografie:
Culegere bacalaureat, Ed. Delfin, 2020