Nevoia de amintire

de Dan Ionescu

Debutul romanului Instanţe, de Nicolae Pârvulescu, e balzacian, prin fixarea coordonatelor temporale şi spaţiale: „anii studenţiei, când ne întâlneam aproape zilnic pe coridoarele căminului sau în holul Facultăţii de Filologie din Bucureşti”. Însă tema, portretul psihologic şi plăcerea de a comenta evenimentele din interiorul bizar al lor, trădează influenţă bergsoniană.

Constanţa în opţiuni, similară perseverenţei în desăvârşirea unui destin, eroilor din tragedia antică, atribuie romanului caracterul unei opere dramatice. Volumele sunt consacrate lui Nicu Tomescu, Victor Motroc şi Radu. Primul capitol reface mediul citadin al tinereţii profesorului Nicu Tomescu. Personajul devine instanţă narativă. Tehnica e modernă şi facilitează povestirea: „când am auzit că Victor Motroc era de doi ani de zile profesor la Colegiul Mihai Eminescu, cel mai prestigios liceu teoretic din oraş, am rămas stupefiat; ritmul vieţii de la Petreşti, mai ales cel din primii doi ani, nu mă îmbiase niciodată să mă mai gândesc şi la el, iar când ne-am întâlnit, cu prilejul consfătuirilor de la începutul anului şcolar, ne-am salutat sobru, ne-am exprimat amândoi bucuria că ne revedeam după atâţia ani, şi după câteva minute s-a scuzat că trebuia să intre în sală, pentru că promisese colegelor de catedră, care urmau să sosească dintr-o clipă într-alta, că le va ţine ocupate câteva locuri mai în spate, ferite de ochii celor din prezidiu. Nu m-a încântat, dar nici nu m-a indispus faptul că nu m-a invitat să iau loc aproape de el, cum se procedează de obicei când cineva este nou venit şi n-are prea multe cunoştinţe în oraş, important este că după trei ani de la reîntâlnire eram cei mai apreciaţi profesori din judeţ”.

Preocuparea de a deservi în miniatură vitală, consemnul social e proustiană, dar nu discordantă manierei clasice de ansamblu; de la început, identificăm în atitudini, semne de posibilă transformare interioară, însă de la un nivel superior de cultură. Traseul biografic e predestinat. Reperele evolutive sunt deliberate de o conştiinţă în lucru şi omniscientă. Tensiunea creatoare abate asupra tipurilor umane prezentate, energia comunicării asidui.

Fiind la un cerc pedagogic şi apoi la o cină, autorul face portretul şi altor personaje: „Victor era, şi încă este, o adevărată maşină de instruire, cu motor perfect, fabricat astfel încât nicio piesă să nu i se uzeze şi să nu se înece niciodată. De rămas în pană nu se punea problema, că avea combustibil berechet: fizic de gladiator şi creier electronic, iar marele lui merit este că pe amândouă le-a amenajat şi le-a valorificat din plin. Este indiscutabil, cel mai erudit profesor de liceu din judeţ, inteligent, volubil, cu limbaj elevat şi niciodată n-a depăşit limitele bunului-simţ”; „Sofia Marinescu  – soţia directorului Combinatului Chimic din oraş -, care dădea totdeauna tonul discuţiilor în cadrul cercului pedagogic. Nu reuşise până la acea dată s-o satisfacă – nici măcar parţial – vreo lecţie. Se lega de tot felul de nimicuri: că n-a fost folosită suficient tabla, iar caligrafia profesorului a lăsat mult de dorit, că nu toate elevele aveau panglicuţe, că elevii au vorbit prea încet. Oricât timp ar fi acordat bieţii profesori sau sărmanele profesoare mai tinere regizării lecţiilor, era imposibil să se ridice la nivelul exigenţelor tovarăşei profesoare Sofia Marinescu”; „am turnat în pahare, am norocit foarte bine dispuşi şi-am început să ne ocupăm şi de preparatele Mioarei, că toţi eram flămânzi, dacă nu chiar lihniţi. După ce ne-am potolit puţin foamea, râzând datorită câtorva bancuri spuse de Ilie Mănăsoiu, cel mai vârstnic şi mai mucalit dintre noi, am revenit la oile noastre. Cel care ne-a readus a fost Sabin Popescu, fost elev al meu şi al lui Victor (invers în raport cu Cosmin), care abia îşi dăduse examenul de definitivat (…)”.

Dacă în primul capitol Nicolae Pârvulescu sondează, şi cu umor elevat, mediul intelectual, în al doilea capitol al primului volum, relatează, tot din perspectiva unui narator implicat, asemenea lui Ionel Teodoreanu în La Medeleni, componentele semnificative ale spaţiului copilăriei. Paragrafele, moderat descriptive, au savoare şi delicateţe: „M-am născut în anul 1940, în Tescani, un sat mărişor, situat la jumătatea distanţei dintre Gorşov şi Aluneşti, la vreo doisprezece kilometri faţă de amândouă (…). Când se termina vacanţa, Şerban pleca fără să mă anunţe, ca să nu mă vadă plângând. Nici nenea Stancu nu-mi spunea chiar a doua zi. Cum mă vedea intrând în curte ca să-i dau ceva domnului Şerban, mă pupa pe frunte şi-mi spunea să-i dau lui ce am adus, fiindcă Şerban era plecat undeva: pe la un prieten (…)”.

De fapt, cele două volume ale romanului Instanţe au în comun echilibrul etichetării a două dimensiuni totuşi antonime, copilăria şi maturitatea pentru că, nu-i aşa?, „corectitudinea este frica în acţiune”.