Nichifor Crainic: Spirit şi zbucium
de Ştefan Vlăduţescu
În ambiţiosul său proiect de a repune în circuitul lecturii şi al interpretării filosofi şi oameni de cultură, doctorul în filosofie Adrian Michiduţă (unul dintre cei mai importanţi specialişti în istoria filosofiei româneşti) aduce în atenţie sub titlul „Teologie şi filosofie” (Craiova, Editura Aius, 2010) publicistica lui Nichifor Crainic, apărută în revista „Gândirea” în perioada interbelică. Volumul este structurat pe trei coordonate: Teologie, Filosofie românească şi Filosofie social-politică. Această organizare rezultă în urma aplicării unei metode sistematice, bazată pe grila de configurare modelată de domeniile filosofiei.
Urmare a unui efort apreciabil, cartea reprezintă o dovadă de echilibru şi comprehensiune în a aduce în actualitate teme, teze, idei, concepţii şi opinii care reflectă libertatea gândirii. Îl vedem astfel pe Nichifor Crinic în naturaleţea raţionalităţii sale şi în firescul argumentaţiei. Articolele vădesc suveranitatea spiritului creator în raport cu opţiunile sale. Textele nu au obligaţii faţă de o viziune constrângătoare. Nu trebuie să onoreze criterii şi exigenţe de a-şi explicita fundamentele, de a-şi legitima tezele ori de a se edifica în mod autoconsistent. Discursul apare ca supus pur şi simplu unei logici naturale. Nichifor Crainic este lăsat să vorbească, iar acesta ne vorbeşte exact aşa cum este. În fond, ceea ce transmite înainte de toate un scriitor este ceea ce el efectiv este. Mesajul prim al creatorului transmis prin opera sa lectorului este o adresare a fiinţei naturale, neerodată de amărăciuni şi nemarcată de constrângeri. Un eu contingent se adresează lumii în mod natural. Din apelul la limbaj şi din manifestarea cogitativă ce se integrează în articole lectorul va selecta ceea ce-l reprezintă înainte de toate pe el însuşi ca lector.
Prin punerea la dispoziţie a articolelor lui Nichifor Crainic, Adrian Michiduţă aduce la întâlnire două libertăţi: a filosofului-teologului şi a lectorului. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu îl califică pe Nichifor Crainic drept „un gânditor remarcabil”. Aşa cum apare în articole, gânditorului Nichifor Crainic nu-i lipseşte din profil şi nuanţa de liber cugetător, de om al nemediatei spiritualităţi. Negreşit în reţeaua ideatică a cărţii multe puncte nodale se leagă de doctrina şi filosofia creştină, dar acest lucru are loc nu într-o impregnare religioasă, ci într-una spirituală. Volumul de faţă este o expresie a spiritualităţii, căreia îi sunt subsumate filosofia, estetica, arta, literatura, poezia, teologia, istoria, creştinismul, ortodoxismul.
Dacă o carte poartă în ea instrucţiunile celei mai bune lecturi, atunci două sunt articolele în care se concentrează aceste îndrumări şi îndemnuri: „Elogiul cărţii (pp. 258-259) şi „Spiritualitate” (pp. 150-155). N. Crainic arată că „la începutul fiecărei culturi stă cartea”. Ea „reprezintă suprema culme la care se poate sui gândul omenesc”, fiind în acelaşi timp „omul trăit şi omul imaginat”. Cu alte cuvinte, dintre toate modalităţile şi „vehiculele culturii”, ea este aceea în care „se revarsă mai întreagă fiinţa umană cu tot ce cuprinde între cele două limite, naşterea şi moartea”. Pictura, muzica, sculptura îl exprima în mod, parţial, vag ori încremenit pe om. Doar „cartea îl poate reda întreg – aşa cum este şi cum ar trebui să fie”. De aceea, ea rămâne „cea mai puternică comunicare a sufletului omenesc”.
În cel de-al doilea articol, se abordează complexitatea existenţei noastre în mediul din afara cărţii. Omul are două soluţii de existenţă: una de comunicare sufletească prin carte şi o alta prin intermediul spiritualităţii, în special prin tradiţia spirituală. Spiritualitate înseamnă, arată Nichifor Crainic, „subordonarea întregului complex al existenţei omeneşti spiritului”. Spiritualitatea reprezintă „bucata noastră de existenţă şlefuită moral, purificată şi dilatată necontenit”. Arta este „imaginea ei stilizată”. Inima şi inteligenţa, „gustul infinitului şi simţul logic”, cultura, istoria, ştiinţa şi teologia sunt forme de spiritualitate. În cadrul spiritualităţii, se delimitează dual ştiinţa şi creaţia: „a şti este un mijloc care ajută creaţia autohtonă. Dar acreaţia, aceasta rămâne ţinta supremă”.
În mod coeziv, sub această grilă se poate institui o linie consonantă de lectură în care ar intra şi articole precum „Spiritul autohton”, „Transfigurarea românismului”, „Teologie şi estetică”, „De ce Maiorescu”, „Simbolul androgin: contribuţii la înţelegerea Luceafărului”, „Ion Petrovici”.
Dacă ar fi să delimităm pe Nichifor Crainic, ca figură a spiritului creator, în urma lecturii cărţii, atunci cu o expresie a lui despre Titu Maiorescu şi cu o completare diferenţiatoare, am spune că Nichifor Crainic „reprezintă un spirit” aflat permanent în marile frământări ale vremii, este spiritualitate şi existenţă zbuciumată.