În volumul O viziune a sentimentelor, există două poeme definitorii pentru lirica lui Nichita Stănescu, anume: Cântec și Poveste sentimentală. În opera lui, figurează mai multe poeme cu acest titlu. Poemul despre care discutăm este un Cântec de dragoste, dragostea constituind misterul existenței. Poemul se compune din patru secvențe. În prima, se vorbește despre fericirea „din lăuntrul meu” care este „mereu dureroasă, minunată mereu”. Ar părea un paradox că iubirea e în același timp și dureroasă dar și minunată. Și Mihai Eminescu amintea de iubire ca „farmec dureros”, de „dulce minune” pentru că iubirea, așa cum o concep Mihai Eminescu și Nichita Stănescu apoi copleșește simțurile umane, devenind astfel dureroasă. Fără această durere nu ar exista viața autentică.

Strofa a doua subliniază ideea că iubirea se cere comunicată, că ea se exprimă prin limbaj: „Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte”. Observăm că poetul folosește o locuțiune verbală și apoi un sinonim pentru verbul „a vorbi”. Cuvintele au o profundă valoare reflexivă de vreme ce pot exprima transformarea sufletească a îndrăgostiților: „Să spunem cuvinte / lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart /  fluviul rece de delta fierbinte, / ziua de noapte, bazaltul de bazalt”.

Sub impulsul fericirii de a fi (poetul identificând iubirea cu existența, în strofa a treia) se naște nevoia de autodepășire, de cunoaștere cât mai profundă, de aspirație către cunoașterea totală (absolută). Și pentru Nichita Stănescu, ca și pentru Mihai Eminescu și Lucian Blaga, iubirea devine o cale de cunoaștere a existenței. Trăirea aceasta faustiană este ilustrată printr-o metaforă hiperbolizată; cere fericirii să izbească „tâmpla de stele”, până când „lumea prelungă și în nesfârșire / se face coloană”. Aspirația poetului „mai sus” este comparabilă cu Coloana Infinitului, la Constantin Brâncuși. Ideea veșniciei este sugerată de Marin Sorescu în poezia Astfel.

Iubirea înseamnă șansa de a trăi în mijlocul minunilor (strofa a patra): „Ce bine că ești, ce mirare că sunt”. Îndrăgostiții sunt „două cântece diferite”, „două culori ce nu s-au văzut niciodată”, dar care se întâlnesc în „înfrigurata, neasemuita luptă / a minunii că ești, a întâmplării că sunt”. Singura posibilitate de asemănare a celor doi îndrăgostiți atât de diferiți este faptul că există. Parafrazându-l pe Descartes care dăduse acest aforism: „Cogito ergo sum”, putem spune: „Amo ergo sum”.

Există un ecou din poezia argheziană în imaginea iubirii care cuprinde cei doi poli extremi ai universului (unul pământesc, altul celest) într-un cântec al fericirii, și un ecou din ciclul Iluminărilor, de Arthur Rimbaud.

Dacă în Cântec mai puternică (decât cuvântul) este uimirea  provocată de existență, în Poveste sentimentală, mai tare ca sentimentul este cuvântul care îl exprimă. De aceea, titlul poemului este o metaforă. Poveste sentimentală este o poveste a cuvântului.