În antologia de autor VorbaIago (Ed. Măiastra, 2012), Nicolae Coande selectează judicios poeme din volumele În margine, fundătura homer, Vânt, tutun şi alcool şi Femeie despre care scriu. Sunt ocolite două cărţi: Fincler şi Folfa. În schimb, sunt integrate şapte poeme inedite; unul dintre acestea dă şi titlul antologiei. Cartea se încheie cu o postfaţă critică, pertinentă şi integratoare a lui Al. Cistelecan. Volumul este relevant pentru Nicolae Coande, căci ca orice poet important, el scrie o operă coezivă, nu cărţi disparate.

În general, întreaga poezie începe cu prăbuşirea lumii. Poeţii sunt oameni cărora li s-au scufundat multe corăbii: în orice caz, toate au luat apă şi încet-încet se scufundă. Toţi poeţii vibrează la un astfel de eveniment zguduitor. Unii au o viziune luminoasă, alţii au o viziune întunecată. Viziunea luminoasă constituie o curbă internă a liricii prin care transpare o soluţie pentru dezastru. Pentru poetul luminos există mai totdeauna o ieşire. El poate să inducă ideea că nu există o ieşire, dar însuşi faptul că vorbeşte despre ieşire reprezintă o ieşire. Se aplică aici paradoxul bărbierului: cine îl bărbiereşte pe bărbier? Care este ieşirea pe care nu se poate ieşi? Găsim ca prototipic, pe această direcţie, modelul din Ieudul fără ieşire de Ioan Es. Pop.

Viziunea întunecată este un câmp al gândului că după ce lumea s-a prăbuşit nu mai există nicio soluţie. În ambele viziuni funcţionează explicativ o butadă a Sfântului Pavel: „Priveşte picioarele acelora care te vor duce afară, sunt deja înaintea uşii“. Întotdeauna în mişcarea gândirii există, în mod irepresibil, o coerenţă.

Situaţia poetică întunecată creată de Nicolae Coande este următoarea: întreg universul existenţial s-a prăbuşit. În acest context, spiritul liric este, şi el, „prăbuşit“, adică dezamăgit, deznădăjduit, distrus, disperat: „disperarea le coace“ pe toate (respir direct prin pereţi). A fi poet este un dezastru: „Nimic nu întrece dezastrul de a fi poet“ (În margine). Pentru a salva ceva, poetul ajunge prea târziu: „Am venit prea târziu“ (Poetul îşi declină faima), „abia m-am trezit şi viaţa este pe sfârşite“ (Poet cap-de-mort).

Faţă de această stare de lucruri, eul poetic are o atitudine de negare manifestată în trei registre de limbaj ale „sensibilităţii lirice“. Negarea emoţională apare ca furie, înverşunare, mânie, patimă, “turbare”. Mersul liricii pe această coordonată ne vădeşte un spirit furios, nestăpânit, violent, furibund. Apoi, negarea intelectuală constă în ironie dură, persiflare deconcertantă, zeflemea autoflagelantă, sarcasm amniotic.

Dacă aceste două registre ale negării ne arată un poet original, cel de-al treilea registru ne duce în lumea unui poet valoros. Nicolae Coande este un excepţional poet al negării fiziologice: al scârbei, al silei, al dezgustului, al greţii, al mirosurilor fetide: „mi-e silă“ (Toţi-afară de unul), „silă de mine“ (Porţiuni neobservate ale trecutului), „concepte ale silei“ (respir direct prin pereţi), „mi-e silă să îngân melopeea“ (lumea mea e un pom de carne), „meserie de care îmi e scârbă“ (caut un sunt de ciocan pur), „va fi scârba asta de lumină“ (fundătura homer), „pluteşte suverana scârbă“ (un acoperiş deasupra capului), „greaţa lumii se va întoarce“ (Eu, cititorul).

Aceasta este imaginea dominantă a poeziei de până astăzi a lui Nicolae Coande: o scârbă sarcastică şi, pe alocuri, resemnată, trăită fără regrete într-o extatică a întunericului.

În istoria receptării critice unele dintre aspectele montate de noi în construcţia corabiei liricii lui Nicolae Coande au fost anterior menţionate. Dan Cristea sesiza la Coande embrionii „unei noi sensibilităţi lirice“ (în „Luceafărul“, nr. 14, 1996). Sila şi scârba au fost radiografiate de Ştefania Mincu, Aurel Pantea, Dan Bogdan Hanu, Constantin M. Popa, Daniel Cristea-Enache, Iulia Iarca. Gheorghe Grigurcu îl catagrafiază pe Coande drept un „captiv al biologiei“, iar Al. Cistelecan ca „un expresionist al fiziologiei agonice“. Mircea A. Diaconu nu vede „nicio iluminare în această poezie“. Apoi, Al. Cistelecan constată la Coande „întunericul vesel care este lumea“, ca şi dezamăgirea, furia, sarcasmul şi vitriolanţa.

Un design al modului în care se concepe lumea poeziei îl întâlnim în poemul O viziune a fiecăruia. Acesta este poemul de manual al lui Nicolae Coande, el începe şi se încheie astfel: „Pentru şobolanul hăituit de pisică poezia nu înseamnă/ nimic./ Viaţa îi e mai scumpă/ (…)/ Ceva orbitor li se arată: unuia clarul de lună/ celuilalt/ peretele întunecat de care stă agăţată luna“. Şobolanul nu mai are nicio soluţie, adică are: „peretele întunecat“. Eul poetic trăieşte într-o „ţară neagră“ (rătăcesc în capul unuia) în care „elementele scad în întuneric“ (aş putea lăsa câteva urme): „lumina se înnegreşte la capete“ (voi povesti în cer), „stau în întuneric“ (o profeţie nu se mai poate), „noaptea asta m-a prins departe de fundătură“ (ziua în care am mâncat lumea).

Poetul însuşi s-a perfecţionat în condiţia propriei sale întunecimi: „mi-am dat seama că sunt cel mai negru poet“ (Oameni tăcuţi). El comunică lucruri întunecate, spune „ceva ce nu se poate spune decât pe întuneric“ (Roagă-te să nu se întâmple iarna) şi în „bezna de cretă a Iadului“ (Idol cu mască de om).

În întuneric, „oamenii sunt mai rari şi mai singuri“ (Roagă-te să nu se întâmple iarna); destinul lor este pecetluit: „Înghit cârligul acesta cu nepăsare“ (Sfoara). În propriul întuneric, eul poetic anonim descoperă ca analgezic spiritul de frondă: „Nu pot să râd în secolul ăstora nici mort/ (…)/ sunt omul din pod/ lăsaţi şobolanii să vină la mine“ (În secolul ăstora), „eu am avut curajul să râd până la capăt“ (Pretenţia mea discretă) şi „voi supravieţui trântind uşi“ (respir direct prin pereţi). Acceptă statutul de anonim şi blamul neînţelegerii: „sunt un ins obscur o monedă pe care nimeni n-o vede“ (Scapeţii), „merg prin lume plecat“ (Merg prin lume plecat), „eu sunt un anonim“ (Eu sunt un anonim), „Sunt antrenat să pierd totul“ (Un amănunt de prisos), „închis între pereţii/ unei lumi pe care n-o cunosc“ (un acoperiş deasupra capului), „eu nu sunt eu“ (La frontieră I), „sunt obişnuit să fiu altul“ (la început a fost usura), „Eu sunt Neînţelegătorul“ (Un cântecel cu stomacul). Resemnându-se în întunecime şi anonimat, spiritul creator refuză lumina şi resimte literatura ca arest şi grajd: „nu vreau lumina altora care pute“ (La jumătate) în „arestul literaturii“ (Arestul literaturii), în „grajdurile literaturii“ (Un critic de treabă).

Figurile de amprentă ale poeziei lui Nicolae Coande ajung astfel să fie Iuda şi Iago: înainte de toate, omul întunecat este un Iuda (are „sărutul Iudei“ – Idol cu mască de om), îl urmează Iago (VorbaIago).

Poeziile care alcătuiesc armătura axiologică fundamentală a cărţii şi-l fac identificabil ca spirit creator pe Nicolae Coande sunt: O viziune a fiecăruia, În secolul ăstora, Poetul îşi declină faima, Eu sunt un anonim, În margine, respir direct prin pereţi, ajunge că trăiesc, Rătăcesc în capul unuia, fundătura homer, Sfoara, Un amănunt de prisos, Tălpi mici, VorbaIago.

(Cronică apărută în Revista „Scrisul Românesc”, Nr. 6 / 2013).