VIZIUNE, INSPIRAŢIE, REVELAŢIE
în
„SONETARUL” lui THEODOR RĂPAN
Descătuşarea de sine, aceasta este simţirea pe care o transmite citirea ultimei cărţi (a 17-a), a poetului Theodor RĂPAN, căci, catharsis-ul său, deopotrivă, labirintic şi somptuos, liric şi metaforic, voluptuos şi magic, este generator şi re-generator al unor stări pe care doar marii poeţi ar putea să le mai provoace.
Oricât am încerca, nu-l putem „înregimenta” în nicio castă, el este un solitar, rezervat de grupările literare, retras într-o singurătate pe care timpul trăirii în Cuvânt i-o cere.
Pentru desprinderea coordonatelor noi pe care le propune poetul, trebuie să avem în faţă „un tablou” al stării creaţiei artistice contemporane, dar şi din toate timpurile.
Valoarea propriilor sale scrieri nu poate fi revelată şi relevată, dacă nu ne aplecăm cu minuţie asupra scrisului său.
Îmi asum, retoric, întrebarea: de ce critica literară întârzie să-i recunoască locul pe care valoarea Operei literare i-l conferă?!
Theodor RĂPAN (născut la 4 iulie 1954, în comuna Balaci, judeţul Teleorman) este poetul contemporan cu o activitate literară îndelungată. A debutat publicistic în 1970, în ziarul Teleormanul literar, cu poezia Euforie, iar editorial, în 1975, în Caietul debutanţilor, cu ciclul de poeme Hohotul Apelor, Editura „Albatros”. Au urmat: PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI, Editura „Cartea Românească”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stănescu pe coperta a patra, 1986, AŞA CUM SUNT, Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989, HOTARUL DE FOC, Editura „Europa” – Craiova, cu prezentări de Nichita Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991, LA UMBRA CUVÂNTULUI, Editura „Semne”, 1995, SCHIMBAREA LA FAŢĂ, Editura „Semne”, 2001, TAURUL LUI FALARIS – MĂRTURISITORUL – Jurnal de poet, Editura „Semne”, 2003, MUZEUL DE PĂSTRĂVI – SCRISORI DIN LAZARET, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004, POŞTALIONUL DE SEARĂ – FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005, DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet, Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009, DANSUL INOROGULUI – ELOGIUL MELANHOLIEI, Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora-Speranţa Cernitu, 2010, EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet, Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010, EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011, EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011, EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII, Editura „Semne”, cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012, TESTAMENT ÎN ALFABETUL TĂCERII, Editura „Tipo Moldova”, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, 2013.
FIIND 365 + 1 Iconosonete, cu ilustraţii din CESARE RIPA „DELLA NOVISSIMA ICONOLOGIA” (Padova, 1625) este cel mai recent dar pe care Theodor Răpan i-l oferă iubitorului de poezie, grație Editurii „SEMNE”, Bucureşti, 2013, care a măiestrit un autentic „album de artă”, prin grija inginerilor Sanda şi Ştefan DULU.
Lirică prin excelenţă, bogată în universul tematic, concesivă în idiosincraziile ei, cartea lui Theodor Răpan este rodul harului său poetic, conferind noutate şi specificitate Sonetului.
El readuce în faţa cititorului o specie literară cultivată, în mod deosebit, cu câteva sute de ani în urmă. Cu toate acestea, nimic nu este vetust. El valorifică particularităţile barocului, ale romantismului, dar şi pe cele ale clasicismului, manifestând o disponibilitate transfiguratorie excepţională.
Inovator în gândire şi în concepţie, prin sensibilitate, imaginaţie şi fascinaţia senzorialităţii, aduce într-un alt timp şi spaţiu Barocul!
Apartenenţa romantică e dată de temele şi motivele propuse, de structură, de alternarea planurilor, de limbaj şi expresivitate.
Din punct de vedere formal (versificaţia), vorbim, cu certitudine, despre elaborare şi eleganţă clasică.
Un motto sugestiv deschide cartea: „M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!”, al lui Nichita Stănescu, cel care, ascultându-i poeziile cu ani în urmă, depunea mărturie: „Dacă credeţi pe cuvânt cele câteva versuri bune semnate de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atenţia că sunt iritat, că trebuie din nou şi n-am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan.” Şi nu s-a înşelat!
Structurat după numărul lunilor (fiecare cu numele ei din calendarul popular), cu titluri, de cele mai multe ori, metafore-insolite, Sonetarul, (cum frumos îşi numeşte poetul constructul în colofon), se constituie într-un simbol autentic pentru Iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare, apogeul ei fiind Poesia: I – GERAR – Taina lăuntrului; II – FĂURAR – Cămaşa lui Nessus; III – MĂRŢIŞOR – Scrisori din Amalthea; IV – PRIER – Pascalia; V – FLORAR – Sonete în aqua forte; VI – CIREŞAR – Lacrimi de bazileu; VII – CUPTOR – Ars amandi; VIII – GUSTAR – Fructul oprit; IX – RĂPCIUNE – Lampa lui Aladin; X – BRUMĂREL – Orb în lumină; XI – BRUMAR – Evlavii; XII – UNDREA – Acatistul iubirii; şi, cu izul întregirii cuaternare, SONETUL BISECT (CCCLXVI).
O sărbătoare a Sonetului este lectura (dar şi privirea) acestei cărți!
Cuvânt şi imagine, retorica purităţii şi a absolutului, gândul întrupat şi cel liber, iată, căile prin care Poetul leagă lumea materială de cea spirituală!
Primul sonet, autentică artă poetică, ne introduce în universul mirific, propunând o perspectivă atipică, ce surprinde prin reprezentarea metonimică a simţurilor: „Fiind ecou nespuselor cuvinte/ Port gând smerit de înzăuat iubirea,/ Pohtirea ochiului aduce ştirea:/ Ah, gura sufletului nu mă minte!// Dor nepereche-mi mistuie simţirea,/ Zarzării iernii îşi croiesc veşminte/ Şi mă-nlumin străfulgerând morminte/ Cu măşti de ierburi miruindu-mi firea.// Plânsu-m-au iambii? Corbii scurmă-n lună/ Cu gheara-ndurerată şi nebună/ Sub primele silabe translucide.// Şi scriu sonet după sonet întruna/ Sperând că lacrima, doar ea, străbuna/ Va-nmuguri tăcerea ce ucide…”
Poetul – fiind „ecou nespuselor cuvinte” – intuieşte că importantă nu este materialitatea Creaţiei, ci esenţa ei spirituală. De pe această platformă se abordează problemele fundamentale ale condiţiei umane – de viaţă şi de moarte – în care, cel mai tulburător mi se pare a fi raportul dintre om şi Dumnezeu, dintre Creaţie/Poesie şi Creatorul/Poetul său: „Să ne iubim! Apocalipsa vine/ Abia atunci când holdele, bogate,/ Se vor pleca de rod străluminate:/ Troiţelor din noi cin’ să se-nchine?// S-au stins demult foşnirile rotate,/ Pândarul Clipei suduie lavine,/ Înmărmurind tăcerea – ce ruşine!/ Din ciutura iubirii curg păcate!// Nu mă privi cu ochii depărtării,/ Jăraticul mai pâlpâie în vatră:/ Salvează-mă, nu mă lăsa pierzării!// La zid sunt pus! Turbaţii câini mă latră/ Sub greaua cruce, Doamne, a trădării/ Şi n-am curaj să pun mâna pe piatră!” (CLXXXIV).
Drumul existenţial al poeziei, reconstruit în funcţie de rodul iluminărilor interioare, dobândeşte conotaţii singulare. Complexele structuri axiologice sunt mediate prin cele estetice şi, e cazul, cei în drept să descopere, prin actul critic, recunoașterea valorii!
„Poeţi, credeţi-mă, el este totul:/ Pare un demon? Cine să-l alerge?/ Fără de el Amor în cârje merge,/ Sub duhul lui mă simt eparhiotul!// Rege îmi e, îi târnosesc complotul,/ Mormântul suferinţei îl premerge,/ Din mintea lui fiorul nu se şterge,/ În sinea mea l-am poreclit „Despotul!”// Topesc cu lava neîncăpătoare/ Tăria gândului – pelinu-i dulce:/ De n-ar fi el, Iubirea sigur moare!// Aşa e, Tată, din căderi avântul/ Îşi trage setea, somnul vrea să-l culce:/ Necunoscutul schivnic e Cuvântul!” (CCCLXXXIV)
Citindu-l, vom recunoaşte în Theodor Răpan Pygmalion-ul îndrăgostit, asemenea lui Dumnezeu, care a făcut Creaţia din Iubire. Astfel, Poetul îşi propulsează starea în universalitate, pentru că îi află determinaţii valorice. Iubirea este pentru el o dezirabilă terapie a sufletului, calea de rezistenţă a fiinţei interioare în faţa neantului. Iubirea devine adevărată, autentică doar dacă acţionează necondiţionat. Ea este tema fundamentală în jurul căreia grefează: „Zeiţa… cu noaptea prinsă-n plete”, „Visul visat”, „Eternitatea Clipei”, „Pielea veacului”, „Potirul Învierii”, „Celestul Sonet”, „Poetul-Mag”, „Despotul Timp”, „Statică tăcerea”, „Izvoarele iubirii”, „Povara închisorii”, „Calvarul dragostei apuse”, „Moartea… trează”, „Jertfelnic heruvim”, „Cuvintele-albine”…
Astfel, harul, sinceritatea, bogăţia şi puritatea sentimentelor din sonetele rostite întru slujirea Poesiei, în care se îmbină rafinamentul şi erudiţia, precum şi desăvârşirea artistică a formei poetice, îl singularizează pe Theodor Răpan, impunându-l ca pe o voce lirică aparte!