KYRIAKOS MITSOTAKIS: „Nikos Kazantzakis: Să fii om şi să fii liber”
de Ştefan Vlăduţescu
După axioma instaurată de J. Derrida cum că „nu există nimic în afara textului”, orice lectură se arată ingenuă. Este vorba de o lectură ce s-ar numi egoistă, adică una care nu vede în text decât litera, nu şi spiritul. Lectura alturistă, în schimb, caută alteritatea. Întotdeauna o găseşte fie ca figură primară a unui spirit creator (o lectură egoistă recuperată), fie ca figură cumulată de spirite creatoare. Lectura lui Eminescu este una primară. Lectura monografiei lui G. Călinescu despre Eminescu constituie o lectură secundară, cumulativă: aici Eminescu ne vorbeşte nouă prin intermediul lui G. Călinescu.
O lectură secundară de tip empatic ne propune Kyriakos Mitsotakis în volumul „Kazantzakis despre Dumnezeu” (Bucureşti, Editura Omonia, 2009; traducere, cuvânt înainte şi note de Andreas Rodos şi Gheorghe Badea; repere cronologice de Elena Lazăr). Nikos Kazantzakis ne este adus în înţelegere ca un om care gândeşte liber pe Dumnezeu. Fundamentul poziţiei sale îl reprezintă, în opinia noastră, nu „gândurile imperative” (cum spune Mitsotakis, p. 18), ci disponibilitatea la a aborda fără prejudecăţi tema majoră a credinţei în Dumnezeu. În lectură secundă, Kazantzakis ne apare cu mult mai exact în libertatea sa decât în ceea ce la el în mod specific s-ar numi raţionamentul libertăţii. Este vorba de o modalitate de a gândi toate elementele lumii: materia şi spiritul, esenţele şi aparenţele. Este, de asemenea, un mod de raportare la existenţă şi la conştiinţă. După ce a afirmat în mai multe rânduri, Kazantzakis a inscripţionat finalmente acest raţionament şi pe piatra sa funerară: „Nu mă tem de nimic. Nu nădejduiesc nimic. Sunt liber” (p. 136).
Sigur că din perspectiva unei astfel de poziţionări a vorbi împreună cu Kazantzakis despre Dumnezeu apare drept o temă de gândire superfuă. Această aparenţă o demontează Mitsotakis. El arată că în mod specific Nikos Kazantzakis face din divinitate un reper esenţial al viziunii sale despre lume. Religia pe care o proiectează împreună cu preotul şi poetul Emmanuil Papastefanou este una radicală şi violentă şi se bazează pe credinţa în luptă, în acţiune. Spre deosebire de mistica normală, noua religie nu mai este una a credinţei blânde şi a rugăciunii, ci una a luptei şi a autoconstrucţiei. Arhitectonica teologică se edifică pe postulatul că „esenţa lui Dumnezeu este o luptă fără sfârşit”.
Omul trebuie să creadă în această luptă, fiindcă viaţa şi sufletul lui „sunt tragice”, căci trăieşte în „zbucium, crimă şi incertitudine”. Lupta se dă pentru a le transforma „în spirit”. Omul nu trăieşte „o idilă” şi, de aceea, trebuie să năzuiască la spirit. Lupta este atât esenţa lui Dumnezeu, cât şi calea către Dumnezeu. „Dumnezeul nostru, se arată, este un Dumnezeu luptător”. Viaţa omului ce aspiră la spirit este, chiar ea, „sfântă”. Dumnezeu este „Cel care luptă în fiecare clipă”. Prima aserţiune a decalogului lui Kazantzakis este „Eu sunt Luptătorul”. Esenţa dumnezeiască a omului este de a fi, şi el, un luptător. Prin luptă omul se eliberează de tragismul existenţei sale materiale şi îşi face viaţa sfântă. În lupta comună, omul şi Dumnezeu nu ajung prieteni şi nu se mai diferenţiază ierarhic: sunt egali în luptă, printr-o iubire violentă: „Eu şi Dumnezeu nu suntem prieteni: El nu este tată, iar eu nu sunt fiu. El nu este stăpân, iar eu nu sunt sclav. Iubirea noastră este violentă” (p. 61).
Începutul eliberării omului de propria condiţie îl reprezintă strigătul, iar atingerea sfinţeniei o constituie tăcerea. Nu Dumnezeu îi mântuieşte pe oameni, ci, susţine Kazantzakis, „noi Îl mântuim”. Lupta nu este haotică. Ea se fundamentează pe o idee care trebuie expusă, aşa încât să fascineze. Omului i se cere: „fascinează pe cât poţi”. În luptă, dincolo de idee există fapte, ba mai mult „forma superioară a ideii este fapta”. Violenţa luptei nu exclude conştiinţa binelui şi a răului, doar că bine şi rău există numai pe prima treaptă a iniţierii în religia aceasta: „pe treapta a doua, bine şi răul colaborează”.
Pe de altă parte, în zona ei înaltă, această teologie propovăduieşte ca mijloc al luptei, atât iubirea, cât şi ura: o ură care ar fi „singurul mijloc prin care ajungem la cea mai profundă iubire faţă de om”.
Deşi după cum se structurează, teologia lui Kazantzakis se sprijină pe idei clare, are coerenţă şi coeziune, totuşi caracterul său tetic este subsidiar. Ea se formulează în 8 scrisori adresate lui E. Papastefanou şi în două articole, scrise toate între 1922 şi 1925. Meritul lui Kyriakos Mitsotakis este dublu: de istoric, scrupulos, ce caută în arhive şi de hermeneut sensibil la sensurile astrale ale adresărilor epistolare.
După cartea lui Mitsotakis, Nikos Kazantzakis ne vorbeşte nouă astfel: mai blând, mai demn, liber şi cu credinţă în Dumnezeu. El ne ţine de vorbă în completarea şi în continuarea ideilor lui Bergson şi Nietzsche, mai ales.
Dumnezeul lui Nikos ne este egal şi, prin destinul de luptător, ne este sprijin în a gândi liber, ne este lumină în a privi înainte.