Jacques Lacan a fost un psihiatru francez care l-a tradus pe Freud într-o actualitate din care acesta începea să dispară tot mai mult sub valul „egopsihologizării psihanalizei”, al radicalizării strategiilor statistice și al schemelor comportamentale care au început să devină noul ideal în vogă. Astfel, Lacan a încercat o întoarcere la Freud și, păstrând ideea că ființa umană nu are instincte, ci pulsiuni, acesta încearcă o traducere actualizată (bazată pe experiența clinică și analiza subiecților nevrozați sau psihotici) prin care sugerează inexistența raportului sexual la ființa umană.

Deși după Revoluție, psihanaliza freudiană a avut o deosebită amploare în București prin practicieni precum Vasile Dem. Zamfirescu care a pus bazele unor discuții teoretice și traduceri de psihologie freudiană susținute de Editura Trei, și psihanaliza lacaniană cunoaște un câmp de pătrundere prin seminarele lui Virgil Ciomoș, profesor universitar și psihanalist, și Radu Țurcanu prin care s-au pus bazele unei asociații lacaniene de psihanaliză.

În cadrul acestei mișcări de implementare, volumul Nu e nebun cine vrea – introducere în psihanaliza lacaniană, teoria și clinica psihozelor adună o serie de studii în care sunt prezentate analize, mai mult sau mai puțin literare, care au la bază hermeneutica lacaniană.

Bernard Nomine vorbește de opera lui Dali și interpretează prin relația lui cu Gala, relația copilului care se raportează la femeie ca la mamă. După ce Dali află că tatăl său o înșală pe mama lui cu sora acesteia cu care se va și căsători, ne putem face o idee privind modelul cuplului parental datorită unui tablou numit Angellus al lui Millet. Această pânză realistă reprezintă un bărbat și o femeie încremeniți într-o atitudine reținută, cu privirile în pâmânt, într-o poziție comparată frecvent cu o rugăciune. Astfel, presupunem că între tată și mamă lipsește articularea simptomului și tot acolo situează el moartea unui copil: o fantomă, așadar, în locul simptomului. Această fantomă este imaginea fratelui mort al lui Dali, o imagine idealizată, un dublu care se interpune între Dali și tatăl său. Alegerea amoroasă a lui Dali se fixează asupra unei femei care reprezintă propria sa imagine idealizată și care se suprapune în mod firesc fantomei fratelui mort. Totodată, Dali a asociat-o frecvent pe Gala, devenită încarnarea hermafroditului, cu Angelusul lui Millet, făcând din aceasta dublul său narcisistic, îngerul ales al vieții sale amoroase și a desemnat-o ca fiind cea care va opri seria de întâlniri mortifiere care îi populează universul fantasmatic.

Francoise Gorog, analizantă a lui Lacan, scrie despre o serie de melancolii având la bază teoriile lui Freud și Kierkegaard, punctând asupra melancoliei religioase, melancoliei din iubire, melancoliei din tată în fiu și introduce conceptul de merencolie prin care viața psihică a melancolicului se învârte cu precădere în jurul mamei. Raportul dintre melancolie și masochism se situează în afinitatea dintre inconștientul denegrat și inconștientul respins, care arată și felul în care melancolia din iubire a dus la paradigma iubirii creștine. După Lacan, dacă iubirea curtenească a fost gonită de la locul ei și a fost înlocuită cu iubirea creștină, aceasta s-a întâmplat pentru că dorința a fost împinsă acolo unde Realul este intermediarul dintre Simbolic și Imaginar. Adică în masochism, dacă acest real este într-adevăr moartea.

Prin Iubirea și litera în psihoza, Luis Izcovich pune sub semnul întrebării capacitatea paranoicului de a iubi. Lacan folosește cazul Aimee pentru a denunța pretinsul platonism din erotomanie. Astfel, pot fi izolați doi versanți ai erotomaniei, unul heterosexual, adică erotomania al cărei obiect este un personaj regal, și unul homosexual, un amestec care combină iubirea și disprețul concomitent pentru persoana de sex feminin. Vedem că problema iubirii în psihoză nu este atât cea a existenței ei, cât aceea a funcției sale. Reveria imaginativă duce spre o răceală sexuală care se poate manifesta ca o absență completă a satisfacției sexuale. Ea îl găsește în oglinda inversată pe bărbatul care încarnează imaginea unui dublu al ei însăși. Cu toate acestea, în ciuda diferențelor, cele două versiuni ale iubirii se regăsesc în interiorul aceluiași registru: Aimee e captivată de imaginar, fără o orientare din partea simbolicului. Dezordinea conduitei subiectului e marcată de o căutare de sine pe baza unei insatisfacții sexuale și care nu exclude inversiunea psihică.

Radu Țurcanu analizează prin faptul clinic ca fapt de transfer ceea ce Freud numea hipertrofia imaginarului în psihoză, adică o disfuncție în articulația dintre imaginar și simbolic. Avem de a face cu un subiect nevrozat, un plagiator, și unul psihotic, un telepat. Plagiatorul se inspiră din gândurile celorlalți, inversând mesajul (el/ea – eu), pe când telepatul nu suferă o inversiune (o atribuire simbolică), ci o transmitere de gânduri. Eul, care pentru nevrozat este un altul, devine pentru psihotic un eu real care poate deveni echivalentul unui tu în elemente halucinatorii.

Culegerea, în fapt, este o însumare de texte care abordează psihoza, paranoia, melancolia ca psihoză, psihoză maniaco-depresivă, dar și nevrozele clasice precum isteria și nevroza obsesională, o paletă de sindromuri, tulburări și spectre recogniscibile prin care Lacan evită respingerea problematicii cauzale în declanșarea psihozelor și nevrozelor.