Opinii despre veşti incerte
de Dan Ionescu
La editura Printeuro, scriitorul Mihai Antonescu a publicat volumul de tablete şi de „consemnări prieteneşti”, Umbra palidă a timpului.
Proza lui conţine latura onirică, în rang previzionar, a tendinţelor neîmplinite din literatura interbelică. Situaţiile avute în vedere se consumă în povestire, din proximitatea dualismului real / ireal. Dacă la Mircea Eliade, segmentul fantastic nu rezolvă pretextul, în Umbra palidă a timpului, dramatismul din epilog se dizolvă în orice ar fi vrut autorul să fie urmare fastă, configurându-se ocazional suprafaţa de condiţie extremă a eului prozaic. Un amănunt prea discordant cu starea de fapt, moderează iluzia, dar nu şi voinţa revederii fostei iubite. În căutarea Mariei, sub presiunea sentimentală a ceea ce ar fi putut dezvolta odată relaţia lor, autorul e în stare să dea la o parte tot ce ne desparte de lumea de apoi: „chiar dinainte-mi, în largul ăla mărginit de neguri şi ciulini ca un suflet răvăşit ca umbra unei promisiuni criminale, un mormânt proaspăt din pământul căruia mai ieşeau încă aburi şi mâinile femeii ce mă chemase la ea, întoarse înspre dincotro urma să vin, ca o rugăciune. Erau tinere şi albe, cum le ştiusem odinioară, iar pe un deget strălucea mărgăritarul inelului pe care i-l dăruisem, pecetluind cu el o efemeră logodnă. Cineva îi împlinise ultima dorinţă îngropând-o exact în locul unde-mi scrisese să trec”.
În rememorări, se estompează imposibilităţi de accedere oriunde, peste podele şubrede şi peste pericol: „Într-o zi, pe mama au atacat-o pe stradă nişte derbedei. Unul mai tupeist a urmat-o chiar în curte, iar ea s-a refugiat cu mine în braţe, tocmai în fundul camerei suspendate. Străinul a păşit rânjind către noi, probabil urma să mă înşface pe mine mai întâi şi să mă dea cu capul de pereţi, când, brusc, podeaua s-a sfărâmat cu zgomot mare sub el şi insul a dispărut printre scânduri în bezna plină de păianjeni şi fantasme a primului meu univers imaginar. Mult mai târziu am aflat că-şi rupsese picioarele în cădere şi nu mai avea să fie niciodată om întreg”. Mihai Antonescu îşi reconstruieşte mediul cu unele componente capabile să returneze naraţiunii în sine, din plasa înclinaţiilor de sancţionare a personajelor negative, ca Slavici în roman, verosimilul faptelor. Înfăţişările concrete ale efectului de contrast – aspectul vegetal dintre primăvară şi vară, pământul cu umbre discrete, podul casei, colivia, sertarul cu scrisori, taverna etc., evocă limita dintre ficţiune şi realitate.
Unele personaje au dimensiunea propriului hobby, altele „intră” în carte cu excesul prilejuit de acesta: „Mica vietate se zbătea fără şansă între degetele pline de nicotină ale gazdei, zmucind în toate părţile din căpşorul galben (…). Piţigoiul continua să se zbată în mâna lui fără a scoate vreun sunet. Protesta, dar nu se jeluia. Pe urmă, el (fostul amic, n.r.) a scotocit în sertar de unde a extras două piuliţe duble cu filetul tăiat în cruce. A învelit cu ele picioruşele subţiri şi cafenii ale păsării, înşurubându-le strâns. A luat piţigoiul şi l-a vârât în colivie închizând uşa”. Totuşi, abuzul în preocupare, repudiat iremediabil de conştiinţa naratorului implicat, va coborî instanţa referentă (individul) sub normalul acceptabil al umanităţii, în timp ce „de pasărea captivă îmi amintesc ori de câte ori e primăvară. Atunci plâng pe furiş, cu lacrimi strânse în chinga piuliţelor cu filet tăiat în cruce, să nu mi se ridice plânsul spre gât şi să mă omoare”. Şi în acest caz, speranţa într-o rezolvare, e în virtuţile unei instanţe supreme care va fi ştiut să intervină şi să producă justeţea cuvenită în raportul dintre specii. Atitudinea mioritică, de a lăsa atributul soluţionării în dreptul altcuiva, se reprimă din interiorul încercărilor subiectului aflat în vizită, de a fi salvat pasărea de la înfeudare: „amuţisem, la rându-mi, uitând, bineînţeles, şi pentru ce venisem în casa omului ăluia. Dă-i drumul păsării, am spus eu, parcă rupând din propria-mi carne cele trei cuvinte, întinzând chiar mâna spre uşiţa coliviei, să o deschid”.
Spaţiul acţiunii e urban, în speţă, Bucureştiul, care nu mai are misticismul interbelic şi decenţa anterioară, iar faptul se vede în febra electorală, când gestul partidelor de a împărţi unele produse oamenilor, naşte reflexe profane. Din cauza aglomeraţiei, autorul scosese mâna în care ţinea un corn de patiserie, pe geamul troleibuzului. La prima staţie nu poate coborî: mai multe femei aşteaptă la scară, să li se ofere cornuri, crezând că şi troleibuzul are scop electoral. Dezamăgirea, în urma clarificării cu zgomot, a situaţiei, e sursă de violenţă la adresa omului care muşcă din corn.
Pozele rurale, deşi puţine, exteriorizează morav moromeţian: „se însera. Pe la porţi sătenii citeau ziarele aduse de bătrânul poştaş, trăgând încet din ţigări”.
Umbra palidă a timpului te fură peisajelor, chiar dacă mijlocul de locomoţie, în cazul meu, trenul, te aduce dinspre mare, acasă, ori, sub raportul timpului, din vară, în toamnă. Lectura povestirilor lui Mihai Antonescu diminuează diverse nostalgii, cel puţin sub consideraţia că, în sfârşit, un autor a trăit stările mele prezente. Şi, după observaţia lui Emil Cioran, odată ce le vezi transcrise, nu te vor mai frământa.