https://blog.revistaderecenzii.com
Ovid Aron (1904-1985), fiul lingvistului de talie europeană și, la fel, poetul, istoricul literar și teoreticianul simbolismului românesc, Ovid Densușianu (1873-1938) și al Elenei Bacaloglu (1878-1947), la rândul ei gazetar, prozator și om politic al epocii, a scris în prima parte a vieții cărți de proză de un mare rafinament epic, îmbinând armonios harul genetic al tatălui său îndrăgostit de poezie cu cel al mamei, creatoare de proză psihologică foarte modernă pentru începutul de secol XX.
Din nefericire, această strălucită carieră s-a încheiat prea devreme, întrucât în anul 1958, după comemorarea oficială a două decenii de la trecerea în neființă a tatălui, Ovid Aron Densușianu a fost privat de libertate, anchetat dur la Malmaison și condamnat la 22 de ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A fost eliberat după 1964, odată cu ultimii condamnați politici, iar după aceea, traumele psihologice și psihice trăite în închisoare și mai ales condițiile exprimării artistice a ideilor care l-au condus în cariera literară de până atunci fiind în strict contrasens cu epoca, l-au silit să-și abandoneze crezul și vocația. Astfel, cărțile publicate înainte de regimul comunist n-au mai fost continuate. Le amintim, totuși, pentru a sensibiliza forurile în drept și marile edituri să le readucă în atenția cititorilor contemporani, în aceste timpuri atât de tulburi pentru viață și spirit: romanele Filosoful (1926), Stăpânul (1937), Furtuna (1938), culegerea de poeme în proză, Amurguri pe culmi (1940), reluată împreună cu romanul de început, Filosoful, în cartea Ceață (1943).
Romanul de debut, Filosoful, scris la vârsta de douăzeci și doi de ani, este surprinzător de matur prin adâncimea analizei psihologiei elevilor liceului napoletan ale cărui cursuri, ca „intern” le-a urmat adolescentul ce va deveni scriitor, prin surprinderea atmosferei „severe”, „de trai monoton”, cu „intrigi” inutile și prejudecăți ucigătoare din partea celor ce conduceau institutul. În acest cadru distrugător de visuri și idealuri va sfârși, abandonat de toți, de tatăl său (o „personalitate” găunoasă – cum vom vedea- a epocii), de rude și de conducerea școlii, „Filosoful”, colegul lor, liniștit, singuratic și uitat, va sucomba psihic și mai apoi fizic, tocmai în pragul devenirii spirituale, într-o indiferență paralizantă din partea tuturor. Cartea, scrisă într-o vară și dedicată acelei ființe fragile sacrificate atât de rușinos de societate, se rermarcă prin umanismul ei, prin critica voalată a mentalităților și suficienței criminale a întregii lumi de sfârșit de … „belle epoque”.
Romanul Furtuna, scris la vârsta deplină a forței creatoare, debutează cu călătoria aristocratei franceze Simone DˋAubry în Italia artelor și frumuseții, pentru regăsirea de sine și a unui suport vital pentru însănătoșirea precarităților ființei, simțită ca piezișă, superficială, uneori, goală. Lămurește în privința situației circumstanțelor istorice și umane ale zilei, însuși autorul: „Era în 1926, adică în acea epocă de exaltare mondenă, care adormise exasperările războiului în snobismul frenetic al barurilor. O nebunie de dans, de viciu și risipă trecea peste neliniștea lumii. Inteligența căzuse, cultivată doar în câteva cercuri izolate, copleșită pretutindeni de aroganța zgomotoasă a îmbogățitului vulgar. O aristocrație echivocă dar atotputernică își vestea biruința în sfârâit de motoare”. Trecută printr-o „căsnicie fără certuri, dar tristă de toate tăcerile și de toate depărtările” tânăra femeie abandonase Parisul „febril cu sufletul zgomotos și localuri multe”…
Natura, melancolia orașelor vechi, conservând o sete de frumusețe nicicând potolită de trecerea vremurilor, chemarea unei senzualități indecise încă, o pune pe frumoasa aristocrată într-un nou context, într-o nouă postură. Acolo îl cunoaște pe pictorul Ferri, îndrăgostit, care îi imortalizează chipul într-un portret trist, profund, spiritualizat, străbătut de melancolia pitorescului locului, dar pe care ea nu și-l recunoaște. Asta probabil și pentru că „sufletul acela de artist o fermeca, fără s-o ispitescă”. Ea nu se simțea îndrăgostită, nicidecum posedată de acel om superior, dar care nu avea nimic din „satanismul omului cu fraza scurtă și zâmbet sarcastic, jumătate aventurier, jumătate snob. Singurul gen care o atrăgea”.
Declicul se produce, însă, când îl întâlnește pentru o clipă pe prietenul acestuia, Mircea Donici, românul celebru, dar închis în sine, care tocmai cucerise lumea cu o carte admirată de toți, carte care mai mult răscolea, decât să măgulească setea de frumos și delectare a omului scăpat de încleștările morții primei conflagrații mondiale.
Părăsind Roma se întâlnește cu personajul în tren spre Milano și descifrează în ochii omului care nu părea deloc uluit de frumusețea și eleganța interlocutoarei, cum i se întâmplase până atunci în contactele dese și de cele mai multe ori pliciticoase, deranjante și inutile cu reprezentanții sexului opus, surprinsă, o „ostilitate calmă…ce părea că o sfidează”. Până la urmă omul care dezvăluia doar „acea politeță în care se adăpostesc sufletele închise” îi promite că o va ghida în acele spații mirifice, cu materializări ale visurilor omenirii și frumuseți împietrite de sute de ani, cu armonii naturale unice pe care el le cunoștea în profunzime. Cu o asemena călăuză, în astfel de decoruri adânc stăpânite de melancolie, dor de renaștere, fiori necunoscuți, femeia simte o schimbare chiar în interiorul ei. La un moment dat i se adresează bărbatului care se menținea tot timpul neutru, distant față de vibrațiile femeii: „Domnule Donici, n-ai simțit vreodată nevoia de a fi singur, de a încerca o altă viață?… Cum să spun? De a-ți făuri un suflet nou? N-ai fost niciodată obosit de dumneata?” Acesta era primul semn că femeia trăia din plin propria revelație, luând contact cu aceste minuni, aceste veșnicii ale lumii care se perindase creând mereu în completarea naturii, nu sfidând-o, nici rănind-o, sau împuținând-o. Naratorul ominuscient din umbră îi dezvăuie în finalul primei cărți conștiința crizei individuale: „Nu era dânsa cea dintâi vinovată dacă, disprețuind adâncimile sufletului nu i se întinsese decât plăcerea fugară a unor doruri fugare?”
Partea a doua îl surprinde pe Mircea Donici în țară, „în Capitala înfiorată de răzvrătirea studențească: pentru întâia oară, după douăzeci de ani de resemnare, românismul respira de sărbătoare”. Era chiar materializarea mesajului din cartea sa care-și continua periplul neliniștitor prin lume, imparabilă, cuceritoare. Revolta studențescă putea fi un ecou de-al ei, care îi dădea autorului curaj să meargă mai departe. Nu pe calea politică, ci pe cea a educației. Afirmă acesta: „o țară nouă, cu oameni noi, iată ce se aștepta”. În această confruntare cu prezentul care stagna la adăpostul tertipurilor politicianiste desuete el o reîntâlnește pe frumoasa aristocrată franțuzoaică. Ea îi mărturisește că pe el îl căuta în lumea asta mare, ca urmare a întâlnirilor fortuite și a discuțiilor profunde, mișcătoare, noi pentru ea, din spațiul italian. Adaugă femeia, încă nesigură de acceptarea bărbatului: „Mi-ai deschis sufletul… Mi-ai dat a înțelege ceea ce nu înțelesesem până atunci: că în viață sunt lucruri mai mari decât un succes de salon sau o petrecere de jazz. Mai mult, ai reînviat în mine tot ce am avut mai bun… Și m-ai schimbat.” În acest context, Mircea Donici o acceptă și vor forma pentru câtva timp o familie. Dar omul chemat de propria misiune pare că o neglijează pe frumoasa aristocrată, ea neînțelegând până la urmă că bărbatul ales poate fi și al lumii pe care vrea s-o ridice din starea de inerție, la fel cum este mereu al ei acasă și în strălucirea vieții modene.
Când ea afirmă că-l va părăsi și se va retrage în lumea ei, a spiritelor ușoare și suficiente sieși, fără griji și preocupări, el îi răspunde nu cu tristețe, ci cu resemnare: „Nu eu sunt de plâns, ci voi, auzi? Voi care trăiți sub tirania iluziilor, care vă îmbătați de făgăduieli și de cuvinte, care pândiți la fiecare pas îngăduința unui zâmbet, care nu puteți trăi decât în lingușire și în omagii”.
El va accepta, în final, despărțirea, va rămâne până la urmă robul utopiei sale, pe care o vede ca o misiune sacră.
Că va reuși sau nu în această monomanie, autorul romanului nu spune. Ceea ce rămâne clar este că amândouă personajele au mers împreună până la un punct și n-au avut puterea sufletească să continue. Fiecare a rămas prizonierul condiției inițiale: ea lumii strălucitoare a celor fără de griji, impunători, dar sterili, el doar iluziei că prin educație morală omul își va depăși condiția de ființă gregară, supusă capriciilor unei istorii mereu adverse. Ceea ce rămâne din această carte este frumusețea descrierilor spațiilor culturale ale întâlnirii celor doi, atmosfera de poezie a comunicării sufletelor atât cât s-a putut, pe tărâmul iubirii, precum și nuanțele nesfârșite ale eforturilor lor de a se înțelege și armoniza, chiar atunci când crizele existențiale nu îngăduiau comuniunea firească, simplă, naturală. Furtuna este un roman provocator pentru epoca în care a fost scris (imediat după publicare a început cea de-a doua conflagrație mondială) dar și pentru epoca noastră, încăpută (iată!) din nou pe mâinile unor autocrați veroși care-și zăngăne cu nerușinare și trufie armele nimicitoare și le antrenează în mod josnic, sălbatic, în crimele cele mai abominabile, atentând în mod inconștient, stupid, chiar la declanșarea apocalipsei acestei civilizații fascinante, create cu dificultate, de milenii, prin trudă perpetuă, inteligență și iubire de viață.
(Eseu apărut în revista „Argeș”, <Pitești>, Anul XXV <LIX>, nr. 7 <517>, iulie, 2025, p. 27).