https://blog.revistaderecenzii.com/

Apărut în 1892

PĂCAT…

I

Un băietan voinic — barba de-abia-i mijește, și sub căciulă de oaie părul creț și des… și niște ochi blânzi — și mintos tânăr. Când a plecat de acasă să meargă la București p-atâția ani în școli, mama lui — de treabă femeie! — l-a sărutat de-atâtea ori, i-a potrivit părul, i-a netezit căciula și iar l-a sărutat, și i-a zis:

– Niță, mamă, te duci frumos și sănătos: să-ți ajute Dumnezeu și Maica Domnului să-mi vii înapoi tot așa!

Și cât era de cuminte bătrânica nu s-a mai putut stăpâni… a biruit-o plânsul. De multe ori a dat el să plece; și ea l-a ținut să-l mai mângâie încă. Lui îi ardea să se ducă, și măcar că-i era dragă mama parcă avea acum necaz pe ea că-i prea întârziază plecarea. A plâns și el, ce-i drept, de plânsul ei dar, pe când ochii-i erau triști, închipuirea zbura cu bucurie pe drumul ce i se deschidea lung și necunoscut înainte.* * *

Trei ani de-o neclintită monotonie… Aceleași ceasuri… aceiași pași… trei ani întregi! Al patrulea, deși se anunțase de la început a urma aceeași neabătută cale, păstra pentru mai târziu o noutate, o ciudată surprindere.

Alături cu seminarul, o casă veche boierească… De la ferestrele și de pe pridvorul din spatele ei, se vedea peste zid în curtea de recreație a școlii. Odată, într-o zi de sărbătoare, Niță se plimba singur prin curte cu o carte în mână: rămăsese în școală să se prepare de examenele apropiate. Era o dogmă încâlcită: el ocolea curtea repețind pe de rost cu cartea-nchisă-n mână. Anevoie se putea ține minte așa fraze torturate… Deschise iar cartea…

Trecând prin dreptul zidului, seminaristul tresări; un ghemotoc de hârtie îl lovi pe mână și alunecând peste cartea deschisă sări cât colo înaintea lui. Niță se opri pe loc… Neapărat iar o glumă a vreunui camarad… un miez de pâine muiat în cerneală… sau cine știe ce.

Se uită-mprejur… în curtea școlii nimeni… Lovitura venise dinspre casele de-alături… Ridică ochii în sus și văzu la cea mai apropiată fereastră vecină, care era deschisă, perdelele mișcându-se ca și cum ar fi fost cineva ascuns îndărăt… Ce-o fi?

Să vedem… Seminaristul s-aplecă și luă ghemotocul: era ceva înfășurat înăuntru… Voi să-l desfacă. O înțepătură… Un ac cu gămălie! Ce păcăleală proastă! Supărat trânti ghemotocul și începu să șteargă degetul împuns în vârful căruia, după fiece storsătură, creștea repede la loc o mărgea mare roșie.

Ghemotocul izbit cu necaz în pământ se desfăcu… Între cutele lui o floare!… Cu mirare și cu mai multă luare aminte ca-ntâia oară, el ridică binișor hârtia… în adevăr era o garoafă – ca sângele ce-i curgea din deget – ruptă de curând…

Desfăcu atunci mai bine… Ceva scris…

Trupul tânăr se simți furnicat din creștet până-n tălpi de un fior fierbinte… Căldura toată i se urcă la frunte… Ascunse în sân hârtia și floarea, cercetă de jur împrejur cu ochii să nu fi văzut cineva din școală cele petrecute, și fugi înăuntru fără a mai cuteza să ridice ochii la fereastra unde se mișcau perdelele.

Bolnav… Friguri și bătaie de inimă, încât nu se putea ține pe picioare. Părintele-director s-a convins că e rău băiatului și l-a trimis să se odihnească. Niță s-a suit în dormitor, s-a aruncat în pat, a scos din sân floarea și biletul ș-a citit încă odata, iar, și mereu:

„Ești frumos… Dacă ai vrea, te-aș iubi mult”.

…Dacă ar vrea!…

Cine să fie? El nu e copil, e flăcău, de douăzeci și trei de ani… Cine?… 0 femeie!

Bolnavul sare din pat, iese din dormitor și fără să mai anunțe pe cineva, după cum cere regulamentul, iese pe poartă. Pe dinaintea caselor vecine, el își potolește pasul și trece peste drum ca să poată apuca toată fațada dintr-o singură căutătură. Ferestrele de la pod toate închise și perdelele lăsate.

El știe că e frumos… Mama i-a spus-o adesea, poate mai adesea fetele din sat, dar desigur mai mult decât toate sora lui Cuțiteiu, Sultana, care nu i-a spus-o niciodată… Cu dragoste amestecată și cu puțină mândrie zâmbește el când îi vine acum în minte mama lui.

S-a înserat bine și seminaristul tot se plimbă de colo până colo pe dinaintea casei unde se află acea femeie care l-ar iubi mult “dacă ar vrea el”… Clopotul pentru cină sună la școală. Asta-l deșteptă; el grăbește și intră.

Sunt toți la masă; lui nu-i e foame… Merge și se culcă așezând sub pernă biletul și garoafa, după ce iarăși privește îndelung icoana acelor vorbe, pe care de-acu nu le mai poate uita vreodată.

Zgomotul celorlalți băieți venind în dormitor îl supără foarte. La intrarea lor, el vâră iute mâna sub căpătâi, apucă bogăția ascunsă și stă nemișcat… Unii îl întreabă câte ceva… nu înțeleg bine ce… el nu suflă, prefăcându-se adormit.

Aproape de miezul nopții. Dorm în sfârșit toți. Niță se scoală încetinel și cu cea mai mare precauție iese; găsește ușa sălii pe pipăite și coboară în curte… La fereastră lumină… geamurile deschise și perdelele lăsate. El rămâne cu ochii pironiți acolo, rătăcind în altă lume, pe care o visase parcă adesea, dar nu spera s-o vază vreodată.

Flăcăul își umflă pieptul, întinzându-și brațele amorțite de friguri, până-i trosnesc încheieturile, când perdelele se dau într-o parte și o femeie pune mâna pe geamuri să le închiză. Seminaristul îngheță; vrea să strige; dar nu poate, și până să treacă efectul loviturii, fereastra e închisă, perdelele lăsate la loc și lumina stinsă.

Se apropie de ziuă când tânărul se hotărăște să se-ntoarcă-n dormitor… Se trântește pe brânci în pat, își reazimă inima, în care simte o strânsoare nedefinită, pe mâna dreaptă, și pe cea stângă fruntea caldă – adoarme și doarme dus până la clopotul de gustare.

Trei nopți de pândă… patru… cinci… și tot atâtea zile mai grele ca nopțile: ceasuri de cursuri și de meditații… zgomotul camarazilor, neputința de a sta singur cu închipuirea lui… și frigurile… și ferestrele tot închise… și perdelele veșnic lăsate.

Doctorul, un om de spirit, când părintele-directorul i-a prezentat pe Niță, l-a mângâiat pe tânăr, apucându-l în glumă de tuleele din barbă și-a zis:

– N-are nimic, părinte; să se plimbe mai des… și-i trece.

Duminica… în sfârșit!

Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferit să stea la școală ca să se poată ajunge cu lecțiile, rămase-n urmă din pricina frigurilor… Firește că superiorul a fost încântat de atâta sârguință.

Dejunul s-a isprăvit… Acum școala este iar deșartă. Silitorul seminarist trece către curtea din fund… Dar dacă ferestrele or fi tot închise?… Nu – și n-apucă să ridice ochii doritori și vede venindu-i prin aer un nou ghem care-ntr-o clipă îi cade la picioare… Asta nu mai e prins cu un ac – e legat cu o cordeluță roșie:

„Treci la miezul nopții… Te aștept… 0 să vezi cât te iubesc”.

Și nici o mișcare la perdele… nici o arătare!… Ziua trece încet… e însă uneori atâta dulceață și-n chinul așteptării! Dar noaptea! niciodată n-au adormit seminariștii așa de târziu!… Din norocire, mai pe urmă nici o piedică.

Sare peste poartă făra zgomot și se-ndreptă sigur spre ținta știută. O femeie în umbra gangului!… El se oprește înecat. Ea îi șoptește: „Vino, te așteaptă!…” Atunci… nu e chiar asta!

El se lasă să-l ia de mână și să-l ducă prin întuneric încetișor. O scară strâmtă… încăperi întunecoase… iar câteva trepte. Voinicul merge machinal, lăsându-se târât ca un copil somnoros de mâna femeii. La fiece pas nesigur, la fiece șovăire, o oprire de un moment, o povățuire discretă, o șoaptă de încurajare și înainte!

Se opresc… Femeia îl lasă de mână… O clipă, părăsit în locul orb și necunoscut, el e-n pierzare – o coloană aplecată căreia i s-ar smulge propteaua de siguranță – aude urechile cum îi țiuiesc de tare și simte genunchii părăsindu-l.

Acum femeia lovește surd cu vârful unghiilor pe o ușă – sunt lângă o ușă – care îndată se deschide.

E lumină înăuntru – lumină albastră… un albastru molcom și leneș… Femeia care l-a condus prin întuneric îl împinge binișor în lumină. Coloana cedând se apleacă, cu toată greutatea trupului puternic de douăzeci și trei de ani, în albastru… și ușa se-nchide pe dinafară.

Vorbe?… încap vorbe?

Cum o femeie știe alinta – cum degetele ei delicate se înfig în mușchii încordați – și gura ei rece ca gheața și ochii ei beți – și puful mărunt de pe obrajii aprinși zbârlit de fiori – încovoiala lângedă a trupului – izbiturile inimei ei de pereții sânului – și mirosul fără nume ce-i radiază din rădăcinile părului – și cât e de bine să te părăsești în stăpânirea acestor atâtea simțiri ce te-nvăluiesc din toate părțile ca niște vârteje de aburi calzi saturați de esența adormitoare…

Cu vorbe să le spun?… Astea se simt și se gândesc, de spus nu se pot spune… A fost o smăcinare a sufletului dulce și dureroasă, o exaltare a simțirii, îngrozitoare și delicioasă.

Multe nopți asemenea și fiecare neasemănate… Libațiuni sub razele lămpii albastre; toate nebuniile închipuite și neînchipuite; anecdote picante de care el avea un repertoriu popular așa de bogat; scene de gelozie fără cuvânt și din chiar senin; și jocuri, și mușcături; și lupte atât de inegale, pentru ea ca putere, pentru el ca farmec… ș-apoi, după atâta oboseală, povestirea reciprocă a celor întâmplate mai înainte de a se cunoaște.

El avea puțin de povestit… Așa era de strâmt satul în care trăise și așa de puțin însemnată viața lui până când „l-a înțepat un ac cu gămălie!…” Șiret țăranul – ține mult la aceasta cădere de frază; știa el bine că, însoțită de sugerea degetului înțepat și de o privire pe sub sprâncenele posomorâte cu bunătate, are să fie cu prisos răsplătită.

Ea însă avea mai multe de spus, și povestea ei era destul de tristă. Cinci ani de viață cu un om istovit, apoi nebun și paralitic; în urmă, văduvă, cu un copil bolnav și capiu – o fetiță, care roade și mănâncă lucrurile din casă și care trebuie păzită foarte de aproape să nu dea foc. Interese mari… o avere colosală… consiliu de familie… soacră și cumnați – niște creaturi aspre și brutale, care fac împrejuru-i o poliție dezgustătoare.

Și aci, față cu fraza lui de predilecție, venea așa de potrivit:

– Închipuie-ți ce sete mi-e de viață! ce dor îmi era de tine!

Căldura strânsă atâta vreme în ființa aceea frumoasă se revărsa acuma-n afară ca o pornire nebiruită: a fost pentru el scurtă dar plină acea vreme fericită.

S-a sfârșit însă.

El a trebuit să renunțe la ea, când între ei s-a ridicat zidul consiliului de familie. Acesta firește nu putea îngădui o așa rătăcire… Plângeri… revoltă – de prisos. O ultimă sforțare din partea disperatului a fost întâmpinată într-un chip decisiv.

Când seminaristul a îndrăznit să nesocotească recomandațiile imperioase ce-i fuseseră comunicate și să calce pragul, pe care altădată pășea la fericirea ce-o socotea un drept câștigat, scump a trebuit să-și plătească pasul imprudent. A fost o maltratare meritată poate, dar oricum prea sălbatecă. Zbirii însărcinați cu corecțiunea cutezătorului au făcut exces de zel: nenorocitul, luat fără veste, a fost strivit de lovituri… capul spart, pieptul călcat cu călcâiele. În stare de completă nesimțire, a fost aruncat în poarta școalii, unde l-au găsit, a doua zi dimineața, oamenii de serviciu, mai mult mort decât viu.

Toate alergăturile și stăruințele părintelui-directorul ca să facă a se descoperi și pedepsi criminalii, care atentaseră așa de crunt la viața elevului favorit, au trebuit să înceteze. Bătrânul a fost chemat înaintea înaltelor fețe păstorești. Acelea i-au adus aspre mustrări că nu-și vede de datorie, că nu îngrijește destul de serios de moralitatea școlarilor, și l-au făcut să înțeleagă că dacă voiește să mai rămână director n-are să se mai amestece în cele ce se întâmplă afară de poarta seminarului: asta e treaba obrazelor judecătorești, nu a celor bisericești!

Niță a stat mult între viață și moarte; luni întregi au trecut până să se poată întrema. El n-a murit din asta; dar poate că nopțile pe care mama, chemată în grabă, le-a petrecut la căpătâiul nenorocitului, să-i fi scurtat zilele bietei bătrâne. De atunci el a rămas cu o boală de inimă, care i-a cauzat până la moarte multe momente neplăcute.

Dar era întremat… El porni să caute norocul pierdut… Prea târziu… Casele se dărâmau și lucrarea începuse din aripa unde altădată era odaia albastră… Femeia murise. Copila bolnavă era într-un institut de educație în străinătate. Consiliul de familie nu stătea cu mâinile în sân.

Mai întâi o resemnare sfântă, apoi puțin câte puțin, dacă nu uitarea, cel puțin potolirea dorului sub grămădirea anilor. Zece ani!… Seminaristul este acuma preot – preotul Niță din Dobreni – om așezat și foarte bine văzut de toată obștea.

De dimineață orașul de reședință al județului e foarte animat – târgul anual. Preotul Niță umblă prin strada mare cum se umblă la târg de colo până colo, ori încotro, fără o țintă hotărâtă…

Înaintea cafenelii din centru e strânsă lume multă, care privește la ceva și râde în gura mare… Poate un animal savant, care denunță vârsta și vițiile spectatorilor: ori vreo paiață… ori altceva… Grămada de lume sporește necontenit… Popa urmează după mulțime. Pe trotuarul cafenelii pe scaune și-n picioare stau nobilii orașului – reprezentanții județului în vacanță parlamentară, membrii tribunalului, funcționari de la prefectură, primărie, casierie, ofițeri; de jur împrejur lumea pestriță de toate treptele stă în semicerc. În mijloc se petrece comedia. Popa Niță se vâră și el.

Ce este? Ce face atâta senzație?

Un copil de vreo opt-nouă ani, zdrențăros și murdar, cu picioarele goale, îmbrăcat în haine nepotrivite – un gheroc mare, a cărui talie îi vine până la glezne, în cap cu un cilindru turtit – face caraghiozlâcuri.

Este un mititel măscărici foarte destrăbălat – jigărit, și galben, pulpele-i uscate care se văd prin sfâșietura nădragilor sunt pline de jupuituri. Așa de prăpădit, este totuși foarte îndrăzneț. Fumează o țigară lungă, se strâmbă într-un chip straniu, păcălește și înjură pe boieri chemându-i după porecla știută. Începe să cânte un cântec rușinos jucând ciamparalele, făcând gesturi și mișcări neiertate… Lumea face un haz nespus… O țărancă bătrână, care e-n rândul întâi al spectatorilor, rușinată de refrenul pe care copilul i-l aruncă ei cu o intenție diabolică, își caută loc să scape de privirile întoarse asupră-i, se-nchină și zice depărtându-se:

– Cine știe ce păcate! Să ferească Dumnezeu pe orice copil!

Mititelul, obosit, s-a oprit: merge să salute foarte comic cu cilindrul lui enorm pe boieri, și s-așează pe un scaun picior peste picior alături cu domnul senator… Altă țigară… Domnul senator îl tratează cu cafea și rom. Alt „amic” îl mai îmbie încă cu un păhărel… și încă unul…

Copilul se scoală și-ncepe iar jocul… Acu mișcările și gesturile sunt și mai deșucheate… Cu-ncetul însă membrele pierd siguranța și simetria mișcărilor; cântecul e surd, articularea inegală… Încă o strofă!… Dar gâfâiala îl îneacă… Cântărețul se oprește un moment clătinându-se, moale de mijloc: e galben ca ceara; ochii-i crucesc stinși în fundul capului… O sforțare, excitat de îndemnul unanim al amatorilor!… Oftează adânc, dă să ridice piciorul, se-nvârtește-n loc și trupușorul zdrobit atâta se prăbușește greu pe marginea trotuarului. – Beat mort!

Se grămădise lume prea multă… circulația din obor în oraș era întreruptă. Polițaiul chemă pe un vătășel care ridică de acolo pe micul desfrânat, ca să risipeasca aglomerația.

Popa Niță, cu pumnii încleștați se sui pe trotuar și apostrofa, cu accentul celei mai mari indignări pe cei ce râdeau:

– E păcat, domnilor! gândiți-vă! Creștini!… Frumos!… Mare păcat!

Se-nțelege că lumea care s-amuzase așa de bine n-a găsit nicidecum la locul ei apostrofa moralistului și i-a plătit-o cu sarcasme groase. Popa nu-și putea găsi liniștea: el bătea nervos cu degetele pe tabla de marmură a mesii, mormăind între dinți fel de fel de exclamații de indignare.

Cafegiul, care știa multe, fu gata ca să-i dea toate amănuntele asupra acelui copil. De necrezut, dar adevărat… și popa ascultă încremenit:

E un copil de familie bună. – O văduva a unui boier nebun. -Înamorată cu un băiat de la țară, un seminarist. – Însărcinată. – Rușinea lumii. – Merge să nască la moșie. – Moartă din facere. – Copilul e aruncat; crește la o țărancă bătrână care moare ș-aceea și el rămâne pe drumuri. – Aci în oraș e pripășit de vreo șase luni: a venit să cerșească și, fiind drăcos de fel, din jucărie-n jucărie a ajuns în halul ăsta. – O fată bolnavă, fugită de la școală prin străinătăți, ajunsă rău pe acolo; găsită pe urmă de epitropi și-ntoarsă în București: aci fuge cu un ofițer, de la ofițer pleacă cu altul. – Cu băiatul a vrut să-și facă pomană un cizmar: l-a luat ucenic: aș! pungașului nu-i ardea de lucru – soi rău! învățat să ceară, să fumeze și să bea. Meșterul l-a bătut odată părintește; neprocopsitul a fugit, și de atunci trăiește așa; spune obrăznicii, măscări, caraghiozlâcuri, și capătă și el o bucățică de pâine; se-nțolește de la unul ș-altul de pomană, și doarme Dumnezeu știe unde-l ajunge oboseala. – Istoria asta de-altminteri tot orașul o știe; de-aia-l și cheamă „Mitu Boerul”.

Popa cu coatele pe masă, strângându-și tâmplele în pumni, rămase înecat de sudoare, cu ochii țintiți la o muscă ce umbla mărunțel pe tabla de marmură albă: el urmări insecta până la marginea mesii. Ce socoteală s-o fi făcut în capul cel mic cât un bob de mac, nu se poate spune; destul că musca stete pe loc, își dezmorți labele de dinapoi împleticindu-le una de alta, își netezi frumos mustățile cu labele de dinainte, apoi deodată se-nalță și pieri. Omul, deșteptat, se ridică de pe scaun și ieși.

Cercetări zadarnice… Nu putea găsi copilul. Toate informațiile vătășeilor de noapte erau greșite: la cazarma pompierilor, nu era… în gangul poștii, nu… sub șopronul primăriei asemenea: nici aici, nici acolo. Trei, patru ceasuri de goană după o știre exactă. În piață, vătășelul știe că Mitu Boerul a intrat adineaori cu mai mulți ofițeri și funcționari la cafeneaua din colț, unde „Cântă fetele teatru”.

A făcut o nepomenită senzație popa intrând cu figura lui sperioasă în localul muzelor profane.

– Uite și părintele! a strigat procurorul cu tonul de satisfacție cu care se întâmpină de regulă un musafir întârziat. Iar una dintre cântărețe, care ședea pe genunchii casierului la aceeași masă cu tânărul magistrat a adăogat:

– Blagoslovește, taică părinte!

Atunci s-a pornit un hohot, aplauze, tropăituri, șuiere, răcnete: „Bravo, popa! Bis popa!” – Infernal! o menajerie care arde…

Succesul colosal și spontaneu n-a afectat câtuși de puțin pe omul nostru: zgomotul din fundul acestui suflet covârșea furtuna veselă de-afară. Popa a-naintat hotărât până în mijlocul sălii, a căutat cu ochii în toate părțile și a plecat grăbit de sub ploaia de râsete, de glume răutăcioase și de huiduieli…

Nu e nici aici… Dar nu se poate să se întoarcă la gazdă singur… Peste putință… înainte!… încă un vătășel; poate la sfântul Ioan în curtea bisericii; doarme băiatul uneori și acolo, când e vremea bună…

…Era în adevăr acolo…

La spatele altarului, unde un felinar din răspântie aruncă razele-i afumate, se odihnea mototolit, cu capul pe un mormânt fără nume nici îngrădeală, un om mic… Tocmai acuma luă seama preotul cât umblet făcuse și se așeză jos să-și potolească mișcările inimii. El întinse cu sfială mâna spre capul băiatului: atunci simți distinct la arătătorul drept o înțepătură de ac… Da – era aci lângă el, pe pământul gol, rodul nopților petrecute în lumina albastră. Copil în război cu lumea, așa de timpuriu, el parcă-ntr-adins poposise lângă altar, doar o putea intra pe furiș sub ochiul lui Dumnezeu, care de când îl împinsese la viață, nu se-ndura să-i arunce o dată măcar o căutătură.

„Doamne! șopti popa plin de obidă: uite-te la el Doamne, uite-te și la el!”

Și apucând bine în brațe mototolul adormit, se sculă puternic în picioare și porni. Băiatul, deșteptat de zguduială, mormăi somnoros o înjurătură și adormi iarăși în brațele care-l strângeau cu atâta patimă.

Pe stradele întunecate ale orașului, omul care-și ducea comoara avu norocul să nu dea de nici o piedică: era ceasul când și felinarele pot fi stinse, când și vătășeii trebuiesc să doarmă. Ajunse la gazdă, deșteptă vizitiul și pe hangiu, plăti și plecă. A doua zi, înainte de nămiezi, erau în Dobreni acasă.

Preoteasa nu putea fi tocmai mulțumită de ce-i adusese bărbatul de la târg. Nu-i puțină greutate să aduci la o stare cuviincioasă un așa gunoi de copil. Tot trupul îi era numai jupuieli și bube din pricina scărpinăturilor și necurățeniei. Câte lăuturi, câte leșii și alifii au trebuit ca să ridice treptat de pe ființa părăsită coaja în care o înveliseră atâția ani de mizerie!

Copilul s-a lăsat bucuros să facă cu el ce-au vrut. Mai greu de tămăduit decât bubele erau apucăturile și năravurile. Până la urmă însă și acestea au fost să fie învinse; povețele, blândețea, o vorbă aspră la soroace, devotamentul oamenilor buni care-l luaseră la sânul lor cald, și mai ales o boală îndelungată au gonit dacă nu cu desăvârșire, cel puțin în cea mai mare parte și pornirile și deprinderile rele. Nu e peste putință grădinarului priceput și răbdător să îndrepteze un copăcel fraged pornit să crească strâmb.

Când, scăpat cu totul de vermină, l-au îmbrăcat într-o duminică în haine nouă – mintean cu șireturi de fir, ițărași albi cu șnur negru de mătase și pălărie cu panglicuță tricoloră, și i-a zis părintele: „Să le porți sănătos, Mitule! să crești mare, cu minte și noroc!” copilul a pus mâinile în buzunare, s-a privit serios și-ndelungat în oglindă și s-a pornit pe un râs… și râzi! De râsul lui a-nceput să râză și femeia și bărbatul. Dar când s-a întors copilul cu fața la ei și li s-au întâlnit privirile, părintele l-a luat în brațe, l-a sărutat de multe ori și s-a pornit pe un plâns… și plângi!… ș-a început și copilul și femeia.

S-au dus pe urmă la biserică. Mitu în hainele nouă a făcut senzație… Mai ales femeile care mai de care l-au alintat, că era și un copil curățel.

Atâta numa rău de tot: Mitu era bolnav – tusă seacă, dureri la lingurea, nu mânca nimic și câtu-i ziua-l trăgea la somn…. Friguri?… Deochi?… Lingoare?…

Era boală câinească… zăcea pe prispă la soare… d-abia se mai târa… Doftorii, descântece, degeaba: se gunoia, se istovea văzând cu ochii! Scurtă căuta să fie bucuria, și cu cât omul o vedea scurtându-se cu atât îi creștea fioroasa închipuire că azi, mâine o să se sfârșească fericirea găsită pe neașteptate… Iată acuma se stingea de tot lumina ce-i răsărise în cale fără veste… văpaița era pe isprăvite.

Preotul ațipise despre ziuă îmbrăcat… Femeia sta tot deșteaptă lângă bolnav, care dormea de o zi și mai bine. Ea puse mâna pe obrazul copilului – rece; aplecă urechia la gura lui deschisă – nimic!

– Scoal’, părinte! țipă ea îngrozită… Nu mai suflă!

Omul sări în picioare, luă băiatul în brațe și fugi în curte strigând:

– Săriți, oameni buni! săriți!

Se arătă peste culmea dealului soarele… O mulțime de bărbați și mai ales de femei se strânse. Preotul pusese copilul țeapăn pe prispă și-l bocea în genunchi… O femeie ținea lumânarea.

Dar nu-i mort încă… Un descântec cu apă neîncepută… Copilul pare că mișcă… îl ridică de mijloc încetinel… El deschide lin ochii, răsuflă și zice cu glasul stins:

– Mi-e foame!

Bun doftor aerul Dobrenilor! Acea ființă curățită pe dinafară trebuia și pe dinăuntru primenită: asta era treaba lui și a luat-o foarte binevoitor asupră-și. A fost dureroasă și crudă operație; dar era neapărată și din norocire a izbutit.

Băiatul scăpat cu desăvârșire, sânge proaspăt începu să-i rumenească obrajii, așa de veștezi mai înainte, și să umple ochii lui posomorâți și-ntunecoși până aci, de lumină și veselie. Fusese o luptă extremă, înfricoșată; viața pășea acuma-nainte strălucitoare și mândră de așa biruință.

Pe când preoteasa Sultana atârna în biserica din Dobreni o icoană frumoasă dăruită Maicii Domnului pentru că-i dăruise ce a fost rugat-o ea, în orășelul de reședință era oarecare mișcare la cafeneaua din centru: se aflase de urma lui Mitu Boerul.

Dispariția lui nu putuse trece neluată în seamă: era o pagubă reală pentru atâția amatori de giumbușuri. Nu se știa ce să fie: fugise?… murise? În sfârșit se aflase adevărul. O notiță publicată în gazeta locală arăta că, în vremea bâlciului, un popă de țară, care umblase noaptea beat pe la café-chantant, întrebase din vătășel în vătășel despre băiat… Popa desigur îl luase…

Procurorul luă afacerea în mână și, „cu o inteligență și un zel care-i fac adevărată onoare” descoperi că „victima raptului” se află la popa Niță din Dobrenii-de-plai. Atunci tânărul magistrat, însoțit de forța publică, a plecat la cuvenita cercetare locală…

Revoltat că vrea să-i ia băiatul, preotul a făcut o elocuentă apărare a cauzei sale.

Un copil bântuit de foame; în prada unor porniri rușinoase și omorâtoare chiar pentru un om copt; desfrânat prin îndemnul lumii batjocoritoare, nesățioase de petreceri… Scăpat de așa vitregă soartă, întors de la o atât de rătăcită cale – de la moarte la viață… Dormea pe pământul gol, bolnav și abătut, cu trupul fript din creștet până în tălpi de pecingine murdară, cu inima smintită de ticăloșie… Ce-ar fi făcut copilul ăsta fără adăpost nici milă, când ar fi început zloata și gerul? – Ar fi murit pe o grămadă de gunoi, ca un câine hărbar fără stăpân. Și să zici c-ar fi putut înfrunta atâta vijelie înverșunată! ce-ar fi ajuns?… Spitalul de nebuni… Temnița… Ocna!

Cuvântul oratorului câștigase aproape pe toți asistenții… Se vedea pe chipurile tuturor o impresie binevoitoare. Procurorul a răspuns însă scurt și răspicat:

– Popo, nu poți secuestra minorul! minorul trebuie restituit cui de drept; legea e cu el, legea protege pe minori!… Dura lex, sed lex!

Tonul magistral și sever, cuvintele înalte și demne ale procurorului, neapărat că trebuia să răstoarne impresia ce preotul obținuse cu elocuența-i sentimentală. Și notarul începu să scrie, sub dictatura omului legii, procesul-verbal…

Era hotărât: îi lua copilul! El nu-l putea lăsa însă… Dar… i-l ia!

Popa clipi aiurit și văzu înainte sânge… Chiar pentru o faptă sau numai pentru o demonstrație, însă și n-ar fi putut-o spune – el se repezi în odaie și luă pușca din cui, când cumnatu-său Cuțiteiu, primarul, om văzut și umblat prin multe, intră după el și-l apucă de mână… Și popa înțelese că niciodată în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un chilometru; ea ne stă sub nas – cine se uită departe, firește n-o s-o vază… Popa puse pușca-n cui – descuie lada, scotoci în fund, și lăsă cu multă discreție capacul, așezând la loc velința pe deasupra.

Primarul trecu iarăși unde se scria procesul-verbal… Omul legii dicta:

„Dispunem dar…”

Cuțiteiu întrerupse, cerând foarte respectuos iertăciune magistratului să-i spuie ceva… și ieșiră amândoi în tindă.

– Domnule procuror, șopti primarul cu o anume privire, popa este un om foarte de treabă… Nu-l cunoașteți… Poftiți, poftiți!

Și deschizând ușa, introduse foarte politicos pe junele licențiat în odaie unde-l aștepta nerăbdător părintele… Și așa se făcură toate bune… Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul stă în încheiere. Procurorul întrebă pe notar:

– Unde am ajuns?

– „Dispunem dar…” răspunse notarul cu toată gravitatea.

– Nu așa, zise procurorul: „dispunem însă”.

Și spre mulțumirea tuturor, reprezentantul ministerului public dictă:

„Dispunem însă – considerând informațiile cele mai amănunțite, care unanim arată pe sfinția-sa părintele Niță din Dobrenii-de-plai ca pe un om cu cele mai frumoase calități; considerând că pe de altă parte progresele fizice și morale realizate, sub îngrijirea sfinției sale, de către minorul Mitu, supranumit „Boierul” – dispunem a rămânea sus menționatul minor, în complectă lipsă de ascendenți, sub paza și răspunderea acestui meritos și caritabil preot”.

Seara a fost masă mare la popa Niță. Domnul procuror a trebuit să cedeze rugăciunilor tuturor și să-și amâne plecarea pe a doua zi. El „s-a crezut dator” să facă la prânz cele mai sincere și mai călduroase laude sentimentelor umane ale părintelui „al cărui exemplu nu s-ar putea îndeajuns recomanda”. Domnul procuror vorbea mult și frumos – era foarte vesel; diplomatul Cuțiteiu zâmbea cu mult înțeles făcând preotului cu ochiul, pe când acesta ținea între genunchi pe Mitu și, cu gândul pe altă lume, îl trecea încet cu mâna prin părul bălan și moale.

Unei femei ca preoteasa Sultana, așa de bună cu un copil sărman, străin, trebuia să-i dea Dumnezeu o bucurie – și i-a dat-o: în același an a avut o fetiță… Dar ce bucurie! Multă bătaie de cap și trudă i-a trebuit ca s-o crească – pentru că era și un copil ciudat! De mirare cum dintr-o mamă atât de blajină și supusă să nască așa fire!…

Aveau odată un vițel; îl scoseseră din necaz – se prăpădise vaca și rămăsese bietul fără țâță… Cine-l îngrijea? – Ileana – să fi fost p-atunci fetică de vreo doisprezece ani. Cine-l hrănea? Cine se rugase cu cerul și cu pământul de mă-sa s-o lase să culce vițelul plăpând cu ea în casă? – Ileana. Era o dragoste nemaipomenită. Într-o dimineață însă, ea se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu mama nici cu tata; ei, ca părinți, văzând-o iar în toane rele, o ocărâră! ea fugi în grădină. Aici s-apucă să se joace ca de obicei cu Priian ăl mic: îl prinse să-l mângâie și, încleștându-și dinții, îl strânse tare de bot. Ori n-avea nici el chef de joc în dimineața aceea, ori îl supărase prea tare semnul ei de dragoste, animalul se smuci și se depărtă țâfnind. Era îl chemă – el n-ascultă… Merse după el, el nu vru… Se răsti la el — Priian fugi… Și tot așa și iar așa… Încăpățânarea lui creștea potrivit cu stăruințele ei. Nu vrea și pace. Obosită, cu tot sângele-n obraji, tremurând de ciudă, ea se duse, luă o bucată de mămăligă și o bardă și se-ntoarse iar… Cum o văzu venind, Priian se-nfipse în copite și bârligă coada… Ea se apropie binișor-binișor… cu mâna stângă întinsă, cu dreapta ascunsă la spate, spunând prietenului ei, care o necăjise, vorbe mângâioase… El ținti asupră-i ochii mari și proști și cu și fără încredere aruncându-i din afundul nărilor umede duhoarea dulce de lapte… Stete nemișcat… Fata înaintă lin mâna… Priian întinse botul fraged, dar, până s-apuce bucățica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creț din frunte; tăișul se-nfipse adânc în osul încă necopt. Capul drăguț al lui Priian se-necă în sânge… Sărmanul se tăvăli și începu să zvâcnească grozav din picioare.

Mama o văzu venind întunecată și stropită de sânge pe obraz, pe mâini și piept.

– Ce e?

– Am tăiat pe Priian în fundul grădinii…. Ai să-ți arăt!

Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot.

– Haină, haină! strigă mama… De ce?

– Iac-așa!

A bătut-o rău; ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă. Mama însă s-a văicărat mult de mâhnire și de grije…

Dar când s-a supărat pe tat-său și i-a trântit candela din cui și a umblat fugară trei zile pân pădure, de nu mai știau und’ s-o caute?… Dar mai târziu – fată mare! – când, dintr-o vorbă de nimica, a înșfăcat în brațe pe Stanca Radii, și nici una nici alta, s-o arunce de sus de pe tăpșan, unde se făcea hora, de râpă?… Au trebuit doi flăcăi să lupte s-o scape pe Stanca… Păcat de așa frumusețe și mândrețe de femeie să fie așa de cruntă și dârje!

Pe biata preoteasă Sultana a chemat-o Maica Domnului de vreme… a plâns-o mult bărbatul pe blânda femeie, pe care o iubise atâta pentru sufletul ei cel bun, pentru mila ei de sărmanul cules de pe drumuri.

Văduvul nemângâiat și-a măritat fata curând după moartea nevestii: nu mai era de trai – trebuia odată căpătuită.

E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger… urât și moale de genunchi… vorbește peltic… pricepe greu… Bun om, cumsecade… dar nu e ce-ar fi să fie – mai ales pentru astfel de femeie, alt bărbat trebuia.

Mitu a crescut mare și voinic… Astăzi el este învățător în Dobreni. Părintele Niță a dorit mult să-l aibă aproape și a izbutit să-l permute aici de acum șase luni, ca să-l poată însura și așeza..

II

Toate acestea trec acum prin mintea părintelui Niță, și de aceea bătrânul e foarte mâhnit. Zadarnic luptă să gonească gândurile care-l frământă – cântecul de afară i le încurcă și mai tare: Ileana fata lui, nevasta lui Matache, șade în curte cu bărbia rezemată în mână și cântă.

Ileana cântă frumos, e știută; dar acuma căldura cântecului este deosebită; glasul ei arde. Omul, care învățase atâtea, asculta mușcându-și buzele: el bănuia… nu, înțelegea bine ce putere a ridicat așa de înalt coardele cântăreții.

O melodie simplă și monotonă, – dar câte înțelesuri, câtă pierzanie de suflet, câte făgăduieli fără margini și poftă oarbă! Fata cânta tinerețele lui. Cântecul acela îl lua în sus, ca pe niște aripi largi și puternice, și-l ducea îndărăt cu treizeci de ani… întorcându-se de-acolo către clipa de față, număra el unul după altul exact toate belciugele ce-i făcuseră lanțul vieții.

Cântecul Ileanii durea prea mult: nu mai era de suferit: trebuia năbușit. Tatăl ieși pe prispă și-o chemă brusc. Ea tăcu și s-apropie.

– Ileano, Ileano! zise popa mustrător și fulgerând-o cu privirea. E păcat!

– Taică!

– E păcat, adăugă popa și mai apăsat. Rușine și păcat! și ieși pripit din ogradă fără să se uite înapoi.

El merse drept la învățător… Omul acesta scotea pe Ileana din minți… da, el!

Aci s-a urmat o scenă foarte neplăcută: amare imputări de nerecunoștință deoparte, de alta protestări călduroase de nevinovăție. Tânărul jura că n-au fost decât poate glume umflate de gura rău-voitoare a oamenilor sau mai bine a femeilor din sat, care dacă nu bârfesc, nu trăiesc. Bătrânul ținea într-una fără s-asculte, că un bărbat în toata firea nu se cuvine să se rătăcească după o minte slabă de femeie. Și la urmă scurt: o voință hotărâtă până la sânge a împiedica rușinea și păcatul… Numaidecât învățătorul trebuia să ceară permutarea în alt județ: preotul avea mijloace să capete aprobarea imediată. Îi dedea o sumă însemnată; îi găsea o fată bună să-l însoare… îl iubea ca pe un scump copil al lui… cu mult mai mult decât pe Ileana… Ș-asupra cuvintelor din urmă bătrânul simțind că-i scade energia, se grăbi să plece făr-a mai răspunde la observațiile tânărului, care nu se știa să merite această izgonire.

Preotul porni spre casă; dar deodată se opri… un moment nehotărât… apoi își întoarse pașii – nu vrea să vază pe Ileana… să meargă la Cuțiteiu… Nu că doar avea sa-i spuie ceva, dar simțea nevoia să nu fie singur.

Primarul era acasă. Bătrânii prieteni se așezară pe pălimar… De mâncare n-avea părintele poftă; dar un pahar de vin bun e bine oricând… Cuțiteiu scoase din beci o cană cu spumă… Primarul era foarte vesel și fiindcă nu-i era somn, ca de obicei, avea poftă de lafuri.

Între un om și altul este adesea ca de la o stea la alta. Arde acolo un soare uriaș și dincolo altul. Printre învârtitoare pulbere de lumi, un colos de flăcări d-abia zărește pe celălalt ca o scânteie ce clipește pierdută în negura fără fund… Ba câți încă nu se mai zăresc deloc și unul de altul nici măcar nu bănuiesc. Adesea tot așa se pricep oamenii între ei și pot înțelege unul altuia sufletul.

Steteau aci față-n față cei doi bătrâni și buni prieteni, dar era atât de nemăsurată depărtarea dintre ei și aceasta reducea pentru Cuțiteiu la proporții ce nici nu mai merită socotite spaimele părintelui. La urma urmelor, ce lucru mare și grozav?… E ceva să se-ntâmple mai des și mai lesne?… Ce?… Se iubesc doi oameni tineri… Ei! ș-apoi?… Lume nu e?

– Eu știam de la-nceput ca o să fie-ncurcătură, zise Cuțiteiu cu zâmbetul lui obișnuit… Nici că se putea altfel… Întâi numai bănuiam – acum mi-aș pune capul… Stăi să vezi… Duminica vreo două săptămâni, nu știu ce roboteam prin grădină… Numa ce să-i vezi: venea amândoi dinspre gârlă, trecea pe lângă gard și vorbea șoptit… N-am putut auzi mai nimic… Atâta doară mi s-a părut că zicea ea: „Nu te crez!” da el zice: „O să vezi!” Am sărit repede din grădină și până s-ajungă ei pe linie, cum umbla domol și se tot oprea pe loc, le-am ieșit înainte pe poartă… Se legăna alături parcă mergea pe o apă… Era să treacă pe lângă mine făr’ să mă vază.

“Bună dimineața, fină”, zic; zice: “Sărut mâna, nașule”. “Da-ncotro?” “Mergeam și noi la biserică… Ne-am întâlnit mai colea cu neica Mitu…” I-am tras cu ochiul, și zic: “Cale bună, fină”. El a tăcut și s-a făcut roșu ca ardeiul; da ea, diavoloaica, a-nceput să râză; zice: “Sărut mâna, nășicule!” și-a plecat amândoi înainte.

M-am uitat lung după ei până a intrat în curtea bisericii… așa mândri !… Ei! Ce să mai vorbim degeaba, taică? Dacă așa a făcut Dumnezeu lumea noastră… Am zis și eu: așa da, așa-mi place și mie !…

…Ș-apoi, adică ce-ar fi – adăogă Cuțiteiu după o scurtă tăcere – ce-ar fi să-l lase pe pârlitul de Matache și să ia pe Mitu?

– Cât oi trăi eu asta nu se poate, zise popa.

– Ce se potrivește!… De ce?

– Că nu voi eu !… Și popa înghiți în sec și, simțindu-și gâtul uscat, bău două pahare unul după altul… ș-apoi încă unul.

– Ei ! asta-i… Or să te întrebe și pe tine!… Și dacă-i vorba, tot mai bine să-i fie nevastă decât țiitoare… Uite popa cum se miră! parcă-ntâia oară a văzut d-alde astea… Ce, mă, tu n-ai fost tânăr niciodată? Nu ți s-a-ntâmplat… Iacă mie, cum mă vezi, mi s-a-ntâmplat… și încă la mine… a fost ca nelumea… Acuma poci să-ți spui ca la un duhovnic, c-a trecut de mult… Eu mă-ndrăgisem de cumnată-mea…

Popa făcu o mișcare.

– Da, da, de nevasta lui frate-meu răposatul… Să murim și ea și mai multe nu… Satul tot știa și frate-meu nimic… Bietul răposatul !… bun om, da prost! Parcă-l împingea dracul să m-ajute el. Țiu minte odată zor-nevoie să mă duc și eu la târg cu ea, că el avea treabă la deal… Bucuria noastră! Mă și suisem în căruță cu Smaranda, când iacătă maică-ta… Venise so luăm și pe ea cu noi. Ce să faci? Am luat-o… O zi întreagă n-a fost chip s-o rătăcim pân târg…”

Taica mă dăscălea pe-o parte, maică-ta pe alta… Și unul ș-altul o păzea pe Smaranda… Unde să te apropii? — Ce mi-a dat păcatu-n gând? Să fug cu ea-n lume… Cine să le fi spus… cum or fi aflat-o și p-asta… nu știu… știu numai atâta că m-a vândut alde taica – să scape de mine și pe mine de păcat.

– Cum?

– Iaca lesne… M-am pomenit într-o dimineață cu larmă mare-n sat, chiote, țipete de muieri și copii… Ce e? Ce e? Alergau aleșii cu ceaușii să prinză flăcăi la miliție… N-apucasem să-mi pui minteanul, și numa iacă Smaranda într-un suflet: „Fugi Constandine! după tine umblă… fugi că te ia!” Odată mi-a scăpărat pân cap: „Tii! asta hoțul de taica mi-a făcut-o!” că-mi spusese cu vreo câteva zile mai-nainte: „Mă, Constandine, tu ai fi bun de dorobanț… ce nu vrei tu să te bagi la miliție?” „Acu, zic, tot mă ia ei încai…” Am apucat-o pe Smaranda ș-am smucit-o înăuntru-n odaie… Ți-ai găsit!… Nici n-am atins bine clanța, și iacă și taica cu toporul ridicat: „Ticăloșilor, vă trăznește Dumnezeu! vă crăp capul ca la niște câini!…”.

Ăia intraseră în curte… Îi dau brânci bătrânului – Dumnezeu să-l odihnească! – cât colo, ies pe prispă și pui mâna la brâu pe prăsele: „Mă! zic: ăl dintăi de-o pune mâna pe mine… îi vărs mațele!” ș-o iau la fugă spre pârleaz… Ei după mine. Un ceauș de dorobanți venea înainte mâncând pământul și-nvârtea peste cap ștreangul… parcă-l văz ș-acu nalt și spătos cât o namilă. „Dă-te!… nu te da!… ținea-aci!” Când să pui piciorul peste gard, mi-a și aruncat lațul pe gât și m-a întors înapoi lat pe spate. M-am zbătut cât am putut… da-mi luase apa. Ce să mai lupți cu beregata strânsă-n ștreang! M-a legat cot la cot… și m-a dus…

– Ei și?

– Ei! și m-a dus. Cine era să mă plătească? taica?… M-a dus la tact și de acolo la oraș… Am fugit odată cu gândul să viu să iau pe Smaranda și să m-apuc de hoție. A pus mâna pe mine, m-a bătut și m-a închis… Am sărit într-o noapte peste zid… A prins de veste straja, s-a luat după mine și m-a împușcat în picior – ș-acu am semnul… Mi-a tras o bătaie strașnică… Am stat închis multă vreme până a venit să mă scape – și cu ce cheltuială! – cine te gândești?… Bietul neica, frățină-meu!…

M-am întors acasă… Smaranda avea doi copii… fusese bolnavă… se făcuse urâtă… Când ne-am văzut, ne-a apucat și pe mine și pe ea o rușine…

– Pe urmă?

– Pe urmă m-am căsătorit și am trăit cum mă știi… Bodaproste lui bietu taica: el m-a mântuit de păcat… că după cum eram nebun, îl făceam – îl făceam și era făcut…

Venise popa să caute chipurile liniște la cumnatul Cuțiteiu! Nu cu vin, cu otravă-l cinstise. Și de aceea se întorcea părintele într-un târziu cam pe două cărări, căutând o inspirație luminoasă și neputând apuca în mintea-i turburată calea spre o hotărâre. O oboseală nespusă, un fel de dezgust mai zdrobitor decât chiar deznădejdea apăsa greu pe amândoi umerii bătrâni.

Care va să zică el cerea o jertfa – știa deaminteri și el astea tot așa de bine ca și Cuțiteiu – o jertfă care nu se dă de bunăvoie, care trebuie luată cu de-a sila… „Cu de-a sila!…” Și omul grăbi pasul… Ajunse acasă, luă din fundul lăzii și vârî în sân un pachet învelit într-o basma, încălecă și porni… Când răsărea soarele era departe.

Drumul a fost și scurt și lung de neastâmpăr, scurt de gânduri… O să se învoiască prefectul?… Un învățător nu poate fi luat în armată… Cum să propuie? ce să zică? cum să înceapă?… Dar dacă n-o izbuti?… Dacă nu s-o putea? Ei! numai să vrea prefectul și se poate…

Prefectul era o veche cunoștință – procurorul de odinioară. Fost deputat, om bogat acuma, cu putere și influență nemăsurată… S-ar putea dacă ar vrea el… În mâna omului aceluia stătea liniștea călătorului. Acesta își aducea aminte cât de bun fusese acela cu el… Da, dar acu nu mai era tânărul vesel de p-atunci, trebuia să fie un om matur… Lucrul poate că n-o să meargă așa de ușor ca aldată…

Și astfel, bătându-se cu socotelile călărețul se trezi înainte-i cu sclipeala turnurilor de tinichea din oraș… Încă o fugă de cal… În sfârșit!

Intră pe aceeași barieră pe unde acu mai bine de douăzeci de ani ieșise ducând în căruță comoara găsită lângă altarul lui Sfântul Ion… Călărețul ocoli cu dinadinsul stradele principale și piața, nevoind să mai vază locurile ce fusese odinioară teatrul talentelor micului bufon.

Prefectul locuia la marginea orașului într-o casă de jur împrejur cu o grădină mare… La prefectul era lume multă… Preotul așteptă în sală. D-abia se așezase cu sfială pe un colț de scaun și auzi deodată în o odaie de-alături un zgomot grozav: ceartă, palme, bușeli, țipete; ușa odăii se deschise smucit, o slujnică urâtă și lălâie, răgind ca o bestie, cu nasul și gura pline de sânge, ieși zăpăcită; după ea numaidecât, o damă mititică și uscată, cu capul plin de funde de hârtie, fierbând și spumegând, cu un clește de soba în mână, și strigând: „S-o puie la coteț! la coteț!” Una după alta pieriră-ntr-o clipă pe altă ușe.

Popa se ridică-n picioare mai mult de frică decât de respect. Până să-și dea bine seama de ce văzuse, auzi un hohot de râs strașnic și-apoi alte țipete, de astădată jalnice și sfâșietoare – o femeie se chinuia parca să-și dea sufletul. Ușa se deschise înapoi, și un ungurean intră purtând în brațe pe dama cu capul înfășurat în hârtii… Membrele-i erau înțepenite, gâtul și mijlocul strâmbe, fața ca varul, și din ochii ei mari, deschiși peste măsură, se vedeau gogoșile albe… Gemea și scrâșnea din dinți. Slugoiul, ajutat de două femei, o duse în odaia ei. Peste un moment, el ieși ștergându-se pe mâini – îl mușcase.

– Ce e? îndrăzni popa aiurit.

– Iacă niște păcate!

Și fără multă stăruința, popa află cât e de rea și de bolnavă stăpâna casei, nevasta prefectului… O scorpie!… bate slugile până la sânge, le înțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat roșit în spirt… și când ostenește, o apucă: râde, plânge, țipă și rămâne ceasuri întregi țeapănă… Trebuie frecată cu perii aspre, bătută cu nuiele subțiri și afumată cu niște doftorii tari până să-și vie iar în fire.

Popa își făcu cruce și s-așeză la loc s-aștepte. Tocmai târziu, prefectul ieși să conducă până la scară un boier bătrân. Isprăvind, dete cu ochii de preot care sta umilit în picioare. Din două vorbe cei doi vechi cunoscuți se recunoscură. Preotul zise încet:

– Aș vrea, să trăiți, domnule prefect, să vă spui un foc al meu… între patru ochi…. dar între patru ochi…

Fiindcă mai avea doi musafiri, prefectul pofti foarte politicos pe popa, cu toate protestările de rigoare ale acestuia, în salonul de-alături și intră în birou să expedieze pe cei doi.

Popa trecu în salon și se opri un moment la ușe… De mult nu mai intrase în așa apartament! de mult nu-i mai lovise vederile așa combinație de forme și culori! Era în adevăr minunat. Salonul da în grădină și reflexul copacilor, trecând prin perdeluțele de rățea, dedea și mai mult farmec acestui interior și bogat și de gust.

Omul făcu un popas, înaintând ca un călător într-o vale plină de încântătoare amintiri pe care o revede deodată după o îndelungată pribegire… Uimit, privi de jur împrejur; dar când ajunse cu privirea în colțul unde bătea-n plin lumina verzuie de la trei ferestre mari, călătorul rămase trăsnit… Un strigăt i se-necă în piept: ochii lui întâlniseră căutăturile unui portret mare…

Era o arătare din altă lume – mai dulce, mai bună… fericită! Zâmbea cu același zâmbet neuitat în care se amesteca multă blândețe cu multă patimă, atâta inteligență limpede cu atâta oarbă pornire… Bătrânul stete mult… mult înaintea ei, și, voind parcă s-aprinză cu privirea lui ochii nemișcați de sus și să-i facă să clipească o dată măcar, măcar o dată, clătină din cap și șopti:

„Ei!… să știi tu ce e acuma pe sufletul meu!”

– Poftim, părinte, zise prefectul.

Bătrânul tresări:

– Cine e? întrebă el, întinzând mâna spre chipul din perete și fără să se uite la omul ce-l trezea așa de brusc din vis.

– Soacră-mea… mama nevesti-mi… O femeie nenorocită: a murit tânără, sărmana!

Bătrânul se întoarse machinal.

– Ei! ce e! spune-ți păsul, adăogă prefectul; poftim de șezi.

Popa șezu și tăcu.

– Ai vreo pricină?… vreo daraveră?… spune.

Popa nu zise nimic.

– Suntem singuri, n-ai nici o sfială… Nu ne-aude nimeni… Spune, zise foarte binevoitor, deși cu oarecare nerăbdare prefectul. Dacă e posibil, te cunosc ce om ești, fac tot pentru sfinția-ta.

Bătrânul alunecă de pe scaun și căzu mototol pe covorul moale… Polițaiul, care aștepta afară ordine, era din norocire aci, gata la chemarea superiorului, să ajute pe omul bolnav; l-a descheiat la gât, la sân, la brâu… l-a frecat cu oțet la tâmple și la inimă… Când își veni în fire, preotul era întins în birou pe canapea… Se încheie degrabă, își ceru iertăciune – era bolnav, bătăi de inimă și amețeli – simțise cum îl ia ca p-o apă, cum i se-ntunecă tot împrejur și cum adoarme… Se ridică, salută și porni să plece.

– Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcând semn polițaiului să iasă.

Polițaiul ieși foarte mulțumit de serviciul umanitar ce realizase… Popa se căuta mereu în sân, la brâu, prin buzunare, fără să spuie o vorbă… Prefectul, obosit, zise:

– Ei! spune-mi odată…

– Am pierdut-o! răspunse popa naiv, salută și ieși grăbit.

Prefectul dete din umeri… Chemă pe polițai… Polițaiul lipsea, dar trebuia să se întoarcă la moment; plecase în fugă mare – „uitase raportul de noapte la canțilerie!”

Oricât era de tânără Ileana, înțelesese că taică-său citise în sufletul ei tot așa de bine ca-n cărțile lui de la biserică…

Dacă-i așa, care va să zică știe și el… Și-apoi?… să știe! Cine ce treabă are?… Frică?… de cine? de ce?… De Matache? tontul?… cârpa?… O să-l lase și pace bună: trai cu de-a-sila nu se poate. Cinste?… Vorbe. Rușine?… N-are. Da, să știe tot satul!… I-ar părea rău să nu știe lumea toată!… Are să spuie chiar dânsa… Da, pentru că nu mai poate ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea afară… și cântecul și plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung pentru asta. Are să iasă pe drum… nu; are să meargă la biserică, când o fi tot vileagul strâns, o să strige în gura mare că-i plesnește inima de atâta chin mut, că fără omul ăsta înnebunește, omoară pe cine i-o ieși înainte și se strânge singură de gât cu ghiarele ca o fiară nebună!

Și cu mâinile înfipte în păr, femeia își legăna ca de durere capul frumos într-o parte și-n alta… De pân dosul caselor porni – așa de târziu! – semnalul cunoscut: fiara nebună dintr-o săritură fu de gâtul prăzii.

– Ci vino odată! gemu ea. De ce mă chinuiești? Ce vrei? – să mor? Zi tu că vrei să mor… Pe sufletul mamii din groapă – s-ajung să mă gunoiesc la garduri până or fugi și câinii de mine! să-mi pice carnea putredă de pe oase! să mi se macine oasele până la măduvă! jigăniile pământului să mi se-ncuibe în coșul pieptului și-n țeasta capului: zi tu că vrei să mor… acușica, acilea, mor!

Ochii i se-nchiseră, obrajii și gura îi înghețară, și cazu moale în brațele lui. Când de suflarea bărbatului femeia își căpătă iar glasul, se puse să-i spuie cât de nedrept se supărase el pe ea, cât de copilărească și fără temei fusese cearta lor și cât suferise ea de lipsa lui.

…Se zbăteau de mult unul în brațele altuia, când se auzi portița trântită: sosea părintele călare. Amândoi rămaseră nemișcați. Călătorul descălică, luă șaua și dete drumul calului să pască… De departe, din fundul grădinii unde erau ei, se văzu fereastra de la odaia bătrânului luminându-se.

„Să știe el că sunt aici, zise Ileana râzând înfundat și strângându-se ca de teamă lângă Mitu, m-ar omorî!”

Preotul stinsese lumina și se trântise pe pat să-și adune gândurile și să facă un plan nou, altă socoteală.

Deși obosit de atâta drum călare, de-atâtea, ș-atâtea; nu putea adormi… Încet-încet însă p-aci să ațipească. Era tocmai să pășească hotarul fericit dincolo de care gândurile scapă din știrea noastră ca să alerge și să-și țopăie libere danțurile bizare…

…El sări în sus.

…Umblă cineva pân curte… O ușă se deschise și se-nchise în casele din față ale fie-sii… Vorbă tainică!… Bătrânul ieși repede… Nimic… S-auzea numai prin răcoarea nopții ronțăiala calului… Fusese o părere bolnavă… Ocoli împrejurul caselor… Iar nimic… Beznă… Nici o mișcare…

Bătu la fereastra Ileanii… încă o dată… mai tare… tare de tot… Nici un răspuns…

…Să spargă ușa! Se duse, luă toporul și se-ntoarse, dar când pipăi să găsească clanța, dete cu mâna de verigă: era pusă și încuiată cu lacătul… Nimeni!… Cu capul gol, cu pletele-i cenușii desfăcute și lăsate-n voia vântului, bătrânul ieși pe poartă în goana mare… La școală încuiat cu lacătul… Îndărăt!… Era lumină la Ileana; se dezbrăca să se culce… Înapoi!… La școală lumină!

El sui dintr-un pas cele trei trepte ale prispii și se uită pe fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână… Frumusețea tânărului, privirile lui pierdute cine știe unde, aerul extatic care-i lumina capul încremeniră pe omul de afară: acesta-și acoperi ochii să nu mai vază spăimântătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărât în ușă, intră desfigurat, se înfipse în prag și izbucni:

– Ce ai tu cu mine? ce? om fără suflet, fără lege și fără Dumnezeu!… Nu răspunzi… ai?… Te-am strâns după drumuri, te-am încălzit la sânul meu; și tu vrei necinstea casei mele! tu vrei să mă omori pe mine? Ce rău ți-am făcut eu ție? Cu ce ți-am greșit? Spune: să mă căiesc și să mă ierți!… Iartă-mă!… Fie-ți milă de un biet păcătos de bătrân… Mitule, copilul meu!…

Și bătrânul cu părul despletit se târa în genunchi și lupta să-i apuce și să-i sărute mâinile cu zorul…

– Părinte! zise tânărul tremurând și căutând să-și scape mâinile. Tu să mă ierți pe mine… Iartă-mă!… Eu nu uit ce-ai fost pentru mine: nu voi să-ți fac nici un rău, nici o rușine. Ea nu mai poate trăi cu bărbatu-său… ea dacă se desparte, eu… o iau.

– S-o iei tu?

– Da, eu; nu mai poci trăi fără ea…

– Omule, ți-e soră!

– Pentru că m-ai crescut.

– Nu!… ți-e soră bună!

– Cum?

– Tu ești copilul meu adevărat… Carnea mea!

– Părinte… vrei să mă amăgești…

– Nu, nu te amăgesc… Am greșit… am păcătuit, și Dumnezeu a vrut să mă bată, și te-a trimis pe tine să mă bați… Trebuia de mult să-ți spui taina asta: erai tânăr și eu eram duhovnic… mă puteam eu spovedi unui copil?… Dar atâta dragoste câtă ți-am purtat eu ție… niciodată n-ai înțeles, n-ai bănuit măcar că eu îți sunt tată cu adevărat?… Pentru că n-ai înțeles, iacă-tă viu eu, duhovnicul, la tine și mă spovedesc ție și te rog: nu-mi lăsa sufletul în frica de moarte!… Dacă simți că nu poți birui păcatul care te târăște, pleacă, fugi departe: aici e iad și pentru tine și pentru ea și pentru mine!… Să știu eu numai unde ești… Lasă… ție o să-ți treacă… o să te-nsori cu o fată frumoasă… o să ai copii… Lasă tot aici… și vine taică-tău bun să trăiască lângă tine și să moară fericit, fără buba asta grozavă care-mi roade inima!

Bătrânul se opri pentru că nu mai putea. Mitu ascultase galben. Fără să răspunză sărută mâna preotului, care-l strânse ca și odinioară la piept stropindu-i capul cu lacrimi bogate și calde.

– Acu mă duc, taică, zise el; mă duc!

Și se duse.

De două zile… Acu e a treia noapte de când părăsita anină la fereastră semnul știut, ștergarul înnodat, degeaba… nu vine. Ea geme în chinurile așteptării, nesiguranții, deznădejdii.

Bolnav printre străini?… Răpus?… Cu altă femeie?…

Să-l caute? unde… Să aștepte? cât?… Să moară? cum?

Unde e?… Unde?

E aici foarte aproape… Se-ntoarce din depărtări la locul lui… El a cugetat atâta vreme pe drumuri, și-a ajuns să vază că nu poate lăsa pe nenorocita în necăință, fără să-i zică o vorbă, fără să plângă amândoi împreună păcatul săvârșit din neștiință… Dar dacă preotul, pentru cuvinte de bigotism sau eresuri sociale, o fi inventat o poveste de fantazie?… Caldă speranță! dragostea lui atunci n-ar fi neiertată!… Dar dacă ar fi adevărat?… Ei, și? La urma urmei el strică?… Ea? Soarta!… Și de aci o întreagă filosofie păgână, în fața căreia orice e o invenție e eres, superstiție orice credință.

Așa filosofând a sărit pârleazul și trage cu urechea… Nu poate păși înainte… i-e frică… Un moment voiește să se întoarcă și să plece… acu pentru totdeauna… Pune piciorul pe pârleaz… Dar se socotește mai bine… Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc… Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una: trebuie târât ca să se urnească… și are să fie târât.

Lumina de la fereastra părintelui s-a stins. Tânărul lasă să mai treacă timp apoi face un pas într-o parte ca sa vază dacă la Ileana e aprins… Nu e… Se apropie binișor. Câinele începe să latre… Omul îl cheamă șoptit pe nume; animalul se gudură și se potolește… Acum s-aprinde iar lumina la bătrânul. Tânărul se retrage lângă pârleaz. Preotul iese… merge la poartă… se-ntoarce, și Mitu îl vede cum trece prin bătaia luminii de la fereastră și se-ndreaptă după câine, ca după o călăuză, cercetând fundul grădinii. Ușor, învățătorul trece afară peste gard și se pitulă în dosul crucii mari de sub deal, la răspântie… Câinele sare și el și vine să dea din coadă pe lângă cruce… Preotul se-ntoarce în casă și stinge iar lumina. A început acu o luptă așa de-ncordată, încât între zvâcnelile repezi ale inimii nu mai încape nici un moment pentru căință… Câinele, gonit, ia drumul de ocol; omul sare înapoi în grădină… Ce face femeia? Să fie bărbatul acasă? Nu e probabil… căruța nu e-n șopron și-n grajd nici un zgomot… Lumină deodată la fereastra Ileanii… ștergarul înnodat… ÎI așteaptă. Inima-n dinți!… și freacă cu mâna pe ușă foarte discret.

Un țipăt năbușit înăuntru… Ileana suflă-n lumânare și iese. Tremură scuturată din rărunchi de friguri… Ea îl târăște în grădină la locul știut, unde de-atâta vreme așteaptă velința întinsă. Femeia se acață de gâtul lui… El o strânge-n brațe cu putere și dă să-și apropie buzele de ale ei… dar îl cuprinde un fior de groază ș-o împinge departe.

Acum pornește potopul ei de vorbe – jurăminte, blesteme fără șir, dar pline de înțeles; bănuieli de necredință… teama de sațiu… amenințări de crimă și sinucidere… plânsete și rugăciuni de milostivire. El rătează grav cuvântarea ei monstruoasă… și spune tot, tot… Ea rămâne-ntâi înlemnită… apoi începe să râză înecat și din ce în ce mai nervos și mai nervos, până când izbucnește cu hohot și, lovindu-l brutal peste brațul vânjos, pe care i-l apucă și-l strivește sub degete:

– Prostule! A râs de tine!… Ai crezut? Nu-i adevărat! Minte!

Și se năpustește asupra lui și-l îngenuche jos la pământ…

O sprânceană alburie se ivește pe coama dealului de către răsărit… Pe lângă crucea din răspântie scârțâie roatele căruțelor ce pleacă din vreme să nu le ajungă zăduful pe drum… Mitu tresare din somn.

– Se face ziuă, Ileano! scoală degrab!

Sprinceana albă crește și alte roate venind din deal la vale se aud apropiându-se… o doină din frunză, cântec de drumeț fără griji… și vorbă… Tânărul ridică femeia de jos ș-o ajută, cum era amețită, să ajungă până la ușa casii…

E grea despărțirea… O să fie chiar peste putință!

…Bătrânul a dormit rău: bătăile inimii l-au deșteptat prea de multe ori… Se ridică năbușit din pat; îi trebuie aer: merge să deschiză fereastra, dă perdeluța într-o parte, și i se năzărește că vede-n pragul din față două umbre albe ce vor parcă să se topească una-ntr-alta… Se șterge la ochi și se uită mai bine… Da!… Ia pușca din cui și iese-n prag:

– Cine-i?

O flacără roșcată, un trosnet, la care răspunde împrelung deal după deal – Mitu a picat fulgerat.

– Ce-ai făcut, nebunule?! răcnește femeia și pornește un pas.

A doua țeavă! Ileana cade în genunchi… se zbuciumă în zadar să se scoale… Vrea să strige… o gâlgâitură de sânge o podidește pe gură… Se moaie de la junghietură și târându-se cât colo, se așează de-a binelea.

Popa aruncă jos pușca, a cărei guri tot fumegă mirosul necăcios de silitră… Trece gardul, suie în clopotniță, se atârnă cu amândouă mâinile de funiile de tei și-ncepe să le smucească cu o înaltă energie: cele trei clopote mici și sărace se pornesc deodată să țipe și să se vaiete cu o jale nebunească…

Se strânge multă lume.

Popa ia de mână pe Cuțiteiu și pornește urmat de obștea satului. El merge cu toți la locul unde zac cei doi copii nenorociți… Sprânceana mică alburie câtă vreme s-au jelit clopotele s-a făcut trandafirie și mare.

– Eu i-am împușcat, zice bătrânul liniștit… Întâi pe el și pe urmă pe ea… Da, eu!

Și se-ntoarce să-i privească… Ileana a adormit, strângând în brațe genunchii lui frate-său… Popa se apleacă la ea:

– Nu așa, cățea! zice el zâmbind crud… Nu așa, că-i păcat!

Și descleștându-i mâinile calde încă, o dă greoi mai la o parte… A zburat în sfârșit surâsul înțelept de pe chipul prietenului Cuțiteiu… Omul își acopere prostește buzele învinețite cu o mână, cu alta ochii uzi… Toți stau cu capul gol… Nici o suflare…

Popa se ridică, se-ntoarce spre mulțime cu privirea țintă și-nfricoșat de-ngrijată.

– Inima!… zice el. I…! și se culcă să doarmă somnu-ăl bun lângă copiii săi.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83cat…_(Caragiale)