https://blog.revistaderecenzii.com
Volumul I de Scrieri al lui Pamfil Seicaru, unul din cei mai mari ziariști români din toate timpurile, apărut în ediție anastazică la Imprimeria Editurii MJM, Craiova, 2010, cuprinde o parte din opera sa publicistică din străinătate, realizată după plecarea din România în 1944, când a fost trimis de primul ministru de atunci, Mihai Antonescu, cu misiunea de a contacta personalități și cunoștințe politice și culturale pertinente ale marilor puteri, în vederea pregătirii întoarcerii armelor împotriva regimului hitlerist. Misiune grea și nobilă în același timp, pe care o exercita cu deplină competență și conștiință patriotică, întreruptă fiind de actul de la 23 august al acelui an, când s-a realizat acel armistițiu unilateral, echivalent cu capitularea României fără condiții în fața năvălirilor rusești, și care, până la parodia de armistițiu din 12 septembrie 1944, timp de 20 de zile, umilința României, batjocorirea demnității de om, crima și tâlhăria„ erau „saturnalele armatei roșii”.
Din acel moment el nu s-a mai întors în țară, dar a desfășurat în Spania unde l-au surprins evenimentele nefaste pentru noi, o intensă activitate publicistică, încercând să atragă atenția lumii față de situația țării noastre, dar și a întregii Europe de Răsărit, lăsată pradă barbariei ruse.
Volumul de față cuprinde aceste texte politice, istorice, culturale și literare, memorii adresate personalităților vremii, unele publicate în revistele și ziarele românești și străine din Occident, dar și altele inedite aflate în colecțiile particulare ale cunoștințelor autorului.
În articolele de răspuns revistei din țară adresată intelectualilor din Occident care nu erau de acord cu política bolșevică impusă cu forța armelor pe aceste meleaguri, Glasul Patriei, (apărute în broșura din Colecția C:R:A:S., Madrid, 1956, reluate în ziarul Curentul, ediția din străinătate), autorul evocă scena de vivisecție a animalelor din romanul lui Malaparte, La Peau. Spune Pamfil Șeicaru: „ Într-o sală luminoasă, cu parchetul acoperit de linoleum albastru, erau înșirate și frumos aliniate stranii pătucuri, ca într-o sală rezervată copiilor. În fiecare pătuc stătea întins pe spate, un câine, cu burta desfăcută, cu țeasta sfărămată și pieptul căscat. Fire subțiri de oțel țineau deschise aceste răni oribile: se vedea cum inima le bătea, cum se mișcau ritmic plămânii și totuși nici un geamăt nu ieșea din gura acestor animale crucificate. Când Malaparte și medicul au intrat în sală, toți câinii au întors ochii spre ei, fixându-i cu priviri rugătoare și pline de o teamă infinită. Întrebând pe doctor de ce câinii nu urlă când este vizibil că durerea lor este îngrozitoare, de ce atăta tăcere, doctorul i-a răspuns: Înainte de a-i opera, le tăiem coardele vocale”.
Astfel a văzut și a înfățișat Occidentului experimentele marxiste din România și celelalte țări din Răsărit supuse de regimul leninisto-stalinist. Adaugă mai apoi autorul: „Dar noi, exilații, avem coarde vocale; să umplem noi văzduhul cu urletele noastre, cu disperatele strigăte de ajutor, care să miște și pietrele. Dar aceste strigăte trebuie să vibreze de o autentică durere, să răscolească până în adâncuri conștiința omenirii încă libere, să mobilizeze pe toți cei care mai pot să se înduioșeze, să aibă o umană compătimire”.
Acesta a fost condeiul lui Pamfil Șeicaru și când a început să scrie în ziarul Chemarea (1918) când a condus ziarul Bucovina din Cernăuți, imediat după Unire, sau când a participat la crearea revistei Gândirea și mai apoi când a fondat ziarul Curentul care a funcționat în România din 1928 până în 1944.
Iar în străinătate, în condiții vitrege, dar cu deplina libertate a cuvântului și a conștiiței, a continuat cu și mai multă îndârjire, această operă menită să ducă la salvarea României abandonate atât de rușinos experimentelor sovietice de către lumea civilizată. În acest volum, cercetătorul Victor Frunză, autorul colecției, adăpostește studiile lui Șeicaru despre Cazul Maniu, chiar în momentele grele când omul politic era ucis de zbirii Moscovei în cârdășie cu cozile de topor din țară. A reluat textele militantului politic: Memorandumul adresat reprezentanților Statelor Unite, Marii Britanii și Franței… și Memoriul (către principele Nicolae).
În capitolul Scriitorii români și comunismul analizează opera și viața lui Panait Istrati, elemente din biografia și crezul uitat ale lui Mihail Sadoveanu, dar și cazurile lui Mircea Eliade, Noica, precum și situația excelentei traducătoare de limbă germană, Hermine Pilder Klein, aflată în lagărele comuniste în acea vreme.
Gazetarul, istoricul și filosoful politic, Pamfil Șeicaru, se dovedește a fi și un fin critic literar, atunci când analizează viața și opera celui mai cunoscut scriitor român în străinătate din toate timpurile, Panait Istrati. Se cunoaște destinul acestui mare proletar, mare vagabond și mare visător, cutrierând lumea suferinței și a mizeriei din spațiul cosmopolit al Brăilei, din întinderile fără hotare ale Bărăganului, cu goana spre izbăvire alături de ciulinii săi, cu poveștile despre haiduci, purtate cu succes nestins până azi în peste 30 de limbi ale lumii, față în față cu controversele marilor critici și istorici: aparține acest colosal spirit literaturii noastre, sau literaturii care l-a propulsat pe mapamond? Mulți l-au izgonit din istoria literaturii, ca și din viață. Deși el este încă acolo, luminează cu scrierile lui omenescul divers, cel înalt al marilor palate, dar mai ales cel de jos, din spatiul umil din care a provenit. Spune Pamfil Șeicaru, despre Panait Istrati, omul: „L-am întrebat odată ce făcuse cu impresionantele beneficii recoltate de pe urma scrisului. M-a privit lung, surprins de întrebarea pe care, probabil, nu și-o pusese niciodată: – Dar ce voiai să fac? Să devin burghez? Orice bun pe care îl achiziționezi te priponește, și eu vreau să rămân liber pănă la sfârșit. Pot eu să rămân indiferent când un prieten din vremurile bune se găsește la strâmtoare și eu cu un mic sacrificiu îl pot scoate la liman?”
Acesta era omul Panait Istrati. Iar literatura sa umblă peste tot în lumea asta mare, e încă vie și emoționantă pentru că așa cum scrie gazetarul nepereche „realismul lui Panait Istrati primește estompări de lirism romantic, fără să falsifice rigoarea desenului, notarea precisă a tuturor amănuntelor care conturează figura unui om”. În această mare și spontană literatură nu se întrevăd înseilări de artificii stilistice, armături grosolane de compoziție, total este firesc, cald, uman, viu, pitoresc.
Acest mare proletar, dar și cunoscut deja ca mare scriitor al lumii, a fost invitat în 1927 în țara considerată a libertății, în fapt țara minciunii și a terorii, tocmai ca să scrie despre acest fals paradis, dirijat spre inocența credulă a intelectualilor de stânga din Europa, cu ipocrizie, pe căi și spre ținte artificios edulcorate, special alese pentru a-i înșela. Dar Panait Istrati nu s-a lăsat manipulat atat de „delicat” de noile „oficialități”. El a avut curajul să coboare printre cei asemenea lui și să vadă realitățile pure și simple din URSS. Si le-a publicat cu doi ani mai târziu sub titlul: „Vers autre flame” unde revelează adevărata realitate a lumii sovietice. Când intelectualii naivi din Occident citesc „Spovedania învinsului” se revoltă. Ei se dăduseră înșelați și își strigau din toți bojocii iluziile înșelăciunii lor. Erau multi și creduli, fanatizați de utopie și unindu-se în corul ipocriziei suficiente sieși, l-au marginalizat. El, la rândul lui, a scris această carte deziluzionat, devastat, învins. Afirmă Pamfil Seicaru: „Experiența din timpul celor șaisprezece luni în Rusia Sovietică îi destrămase năluca revoluționară, îi distrusese resortul lui vital, rațiunea lui de a fi”. Dar a rămas aceeași ființă lucidă, care nu a estompat în nici un chip adevărul. Pentru că era Om. Și atfel a rămas: un mare scriitor și un mare Om. Deși s-a prezentat în felul lui modest, printre cei învinși. Dar prin tot ce a scris, rămâne un învingător. Unul dintre puținii din lumea asta prea credulă și veșnic schimbătoare după capriciile unor tirani și ale bătăilor neliniștite ale celor patru vânturi.
Dar, deși Mihail Sadoveanu, cunoscut drept Ceahlăul literaturii românești, ca urmare a trădării oportunist politice a României și a întregii sale literaturi de până atunci, după 1944 ocupase vreme de un deceniu ferma lui Pamfil Șeicaru (condamnat la moarte în 1945 în lotul ziariștilor) din Ciorogârla, rod al muncii de o viață a marelui gazetar, exliatul nu se oprește la acest amănunt dureros. Scrie, totuși o Scrisoare către Mihail Sadoveanu (publicată în Carpații, nr. 2/1954, Madrid) și un studiu Anii de ucenicie ai lui Mihail Sadoveanu, apărut în Alamahul pribegilor români.
Vorbește, desigur, despre opera începuturilor marelui prozator, despre arta și umanitatea ei cuceritoare. Afirmă gazetarul: „Toată proza dumitale era străbătută de o înțelegătoare iubire de țărani, de acea lume blândă, răbdătoare, din satele moldovene. Învăluiai acea lume necăjită într-o diafană poezie, aduceai un accent nou de adâncă omenie, natura înconjurătoare, oamenii, legendele, se îmbinau”.
Dar caracterul omului nu s-a ridicat la înălțimea operei. Succesiunea de derapaje morale din perioada interbelică a scriitorului va culmina cu acceptarea după război a bolșevismului, a realismului socialist care i-a negat întreaga artă și strălucire de până atunci. Afirmă tranșant fostul prieten condamnat la moarte de acel regim scelerat, acceptat în modul atât de josnic de marele povestitor: „Cu câtă scârboasă precipitare te-ai târât la picioarele învingătorului, cu ce rușinos elan aspirai să cobori, să te prostituezi, să te târăști în noroiul comunist”. Dar cel mai mult i-a imputat lui Mihail Sadoveanu, pe atunci membru al Marii Adunări Naționale de la București, insensibilitatea și inacțiunea pentru salvarea traducătoarei operei sale în limba germană, Hermine Pilder Klein, închisă în lagărele de exterminare comunistă, doar pentru vina de a fi fost sora lui Karl Kurt Klein, profesor la Universitatea din Insbruk, care ținuse o cuvântare „în care printre altele a spus: Brașovul se va numi Orașul Stalin de acum înainte, dar pentru o perioadă limitată”. Profeția acestui exilat, care încă avea „corzile vocale” libere a atras recluziunea în țara natală ocupată a eminentei sale surori, care transpusese în limba lui Goethe peste 47 de opere românești, clasice și contemporane. Atunci „o editură din Elveția cucerită de frumusețea traducerii unei opere a lui Sadoveanu, corect s-a adresat oficialității românești să i se indice numele traducătorului căruia îi reveneau drepturile.” Cum autoarea se afla în detenție, oficialitățile, prinse pe picior greșit, au inventat un nume fictiv. Iar „Ceahlăul literaturii românești” n-a catadixit să intervină în favoarea celei care i-a înlesnit călătoria operei cu atâta dragoste și competență în lumea de limbă gremană de pe mapamond. Răstălmăcind vorbele marelui său înaintaș, eminentul poet și patriotul fără seamăn, Vasile Alecsandri, ca o sinistră profeție, constatăm și astăzi cu aceeași durere: „Ceahlăul”… devenise „moșunoi”.
Revenirea în țară a operei imense și competente a marelui gazetar, Pamfil Șeicaru, constituie un act cultural și politic de mare anvergură, aclamând în același timp cu o luciditate genială reașezarea valorilor românești amputate în mod atât de criminal și samavolnic de vechiul regim, impus de utopia străină.
Articol apărut în revista Mozaicul, Nr. 8-9 (310-311), august-septembrie 2024, p. 14.