Peregrinul

În fiecare zi te învelești cu adevărul clipei,

un adevăr ce te oprește în loc până la suspinul ce irumpe în spirală,

din trupurile incandescente, a veșnică primăvară, a floare de cireș.

Doar valul uriaș înfruntă malul, cu timpul va dispărea.

Uiți să înaintezi, uneori.

Stoluri de păsări vin și pleacă.

Un cântec refuză să moară în valea perindării, printre nori și asfințituri.

Fiecare clipă îți pare un dar ceresc.

În prag de înserare, cu privirea deshămată, prin lumina cernută,

toate se îndepărtează în convulsii, lumea trece pe lângă tine,

bucuria alunecă pe verticală, încetul cu încetul,

adânc și mai adânc se frânge și se răsfrânge din cerul infinit al inimii,

până îți înflorește

trandafirul împietrit în clipă devenirii cu rădăcinile întinse

a chemare mistuitoare peste trupul prăbușit între ele.

Călător inevitabil prin înăuntrul propriu, în drumul tău,

clipele se prind în hore difuze, purtate de colo-colo,

în ascunzișul lor, ca-ntr-un vis, la marginea tăcerii,

cu privirile agățate de luciri de stele,

în cadența respirației treci de opriri, de popasuri, în urmă lași peisaje, întâmplări, borne – ireversibilă metamorfoză, un rost în toate întrezărești.

Cu nostalgia trecerii, intens guști fiecare mâine, în învelișul unui viitor ieri.

– Ah, Sursa Primordiala! Ce minune ai făcut!

Ce dar minunat mi-ai trimis!