*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 1 / 2018

Cel mai recent volum, semnat de Florentin Popescu, e alcătuit din șaptesprezece Povestiri din Anul Cocoșului de Foc (Ed. ANTIM IVIREANUL, Râmnicu Vâlcea, 2017). Potrivit zodiacului chinezesc, un astfel de an este „al energiilor puternice și al momentelor rare”, iar narațiile reflectă mai multe evenimente ieșite din comun. Ceea ce depășește rutina sau orizontul de așteptare al cititorului reprezintă notele de pamflet la care autorul recurge pentru a oferi în substrat și o lecție de viață.

Primele trei povestiri au în centru simboluri extrem de populare, fixând firul narativ în spații diferite, stradal, casnic și negustoresc. Următoarele trei ilustrează efectul unor forțe active, când sunt invocate, dar nevăzute, precum blestemul, iar apoi, până la sfârșitul volumului, povestirile sunt ancorate în realitatea imediată, facil recognoscibilă, prin evenimente pe larg mediatizate (despre cazurile de malpraxis, ajutoarele europene, probleme la angajare care duc la conflicte de interese etc.).

Conceptul filosofic și religios coincidentia oppositorum e bine reprezentat în prima povestire, Fotografia, ai cărei protagoniști, studenta Aurora Stănescu și „profesorul de medicină generală, doctorul Jean Depardieu”, se angajează într-o idilă cu final neașteptat, configurat într-o poză înrămată, așezată pe un studio.

O funie de usturoi, dusă de o bătrână la piață, pentru a o vinde, este un prilej pentru autor de a releva felul în care se poate schimba atitudinea morală a cuiva, în contact cu mușterii, de la a spune că e usturoi din grădina ei, ajunge într-un final, influențată de opiniile cârcotașilor, să-l declare de import. În același timp, ca în Istoria unui galben, de Vasile Alecsandri, narația imortalizează realitatea mai multor medii sociale, străbătute de precupeața de ocazie. Pentru a depăși ofensele care i se aduc: „Mamă, baba asta parcă-i Muma Pădurii sau Baba Cloanța din poveștile pe care mi le citește tata seara când mă adoarme” (Funia de usturoi, p.37), nu pentru răutatea lor, fiind rostite de un copil, ci pentru veridicitatea exprimată, bătrâna regăsește resurse în propriul sine; înțelepciunea de a se limita la ceea ce i-a adus traiul până acum și de a se resemna ideii că timpul trece la fel pentru toți: „a oftat și s-a întors din nou cu gândul la casa și traiul ei de la Dragomireștii de altădată. S-a văzut din nou copilă, că a fost copilă și ea” (37) etc.

Triumful vieții se deschide cu secvențe de o intrigă aparent erotică, însă narația se dezvoltă într-o direcție profund gravă. O mamă care și-a pierdut fiul într-un accident își găsește mângâierea sufletească în efectul propriei decizii: a salvat o viață, a altui tânăr, și poate auzi uneori inima propriului băiat pulsând în pieptul celui pe care l-a salvat. Când fiul „a intrat în moarte clinică, medicii i-au propus mamei să-și dea acordul ca inima băiatului să fie prelevată și transplantată unui alt tânăr care avea nevoie urgentă de altă inimă” (52).

Reacția lui Mihai Ianculescu, un om de afaceri, la rătăcirea telefonului mobil, de către copil, este conformă celei pe care o are orice orășean ajuns în situația lui: „și-a întrerupt concediul și a plecat la București” pentru a găsi o soluție de reconstituire a agendei telefonice de care avea atâta nevoie, iar „doamna Mariana Ianculescu și-a jurat sieși că nu va mai accepta niciodată propunerea de a-și petrece concediul de odihnă la o pensiune” (Telefonul mobil, 73); în schimb, pensiunea „domnului Vasile Grigorescu a început să fie și mai rentabilă decât înainte, o mulțime de turiști poposind acolo curioși să vadă cât mai aproape porcul țepos african, mâncător de telefoane mobile” (73).

Povestirile semnate de Florentin Popescu au ritm, fiind axate pe realitate, pe acele evenimente chiar mediatizate. Relația dintre incipit și deznodământ beneficiază de un artificiu hollywoodian: surpriza apărută pe parcurs contrazice instanța epică originară.