Propria-i întunecime*
Poem* din volumul: Sunt poet în fiecare zi (Editura David Press Print, Timișoara, 2016)
Fericirea butoiului din pivniță
e legată de propria-i întunecime.
Oricât de întunecat e afară,
din cauza norilor acoperind soarele
şi a ploii care izbeşte caldarâmul,
el ştie că doagele-i țin captiv, să nu explodeze,
un gol negru şi mai mare.
Surâde liniştit butoiul.
Adăpostitul său gol
e mai adânc decât al unei părăsiri de care suferă, în lacrimi,
pe bancă, o tânără.
Mustul care-l umple îl face mai greu
şi mai închis în sine, aducând înăuntru sclipire.
Gâlgâirea inedită îi nesocoteşte întunericul
de care a fost atât de mândru
şi-i pune punct la fericire.
De supărare, s-ar izbi cu burta de pământ,
dar n-are picioare s-o ia din loc.
Si butoiul acesta
e cand Regele Lear,
cuprinzandu-si in bratele lui
intunericul,
fara umbra vreunui ciorchine
din via lui, lastarit –
cand Niobe, acoperindu-si sub prea scurta-i haina
fiicele, pe rand ucise, de Apollo, de sete, de lumina de sine-
cand tanara proponita
la carul de lupta
al vietii, in lungile cuie de fier
al jugului dublu
in care un greier
sau fluture
sau dansator zboara
si nu stie nici el
in ce sala sa se intoarca –
acesta-i butoiul
in care Diogene
ia
pietrele lumii in gura
si le mesteca
in timp ce sirenele
canta
si fura
ultimele picaturi
ramase pe fundul
butoiului gol.
De-abia atunci
adevarul
se vede limpede –
era al butoiului
din butoi
al butoiului butoiului din butoi
si toate butoaiele
erau tatii,
si bunicii,
si asa mai departe,
din butoi in butoi,
inapoi…
E plin celarul de goale …poloboace
Butoaiele – atâtea minți – în neguri le domină
(De carte-o șterg pe rupte, ca …Ăla de tămâie!)
Și-n coada țării, satul – abia – se târâie…
Cu doage putrezite, butia fuge de Lumină!!
Petre Cazangiu