*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 6 / 2017

Carul cu pere (Ed. Ramuri, Craiova, 2015), cea mai recentă carte semnată de Geo Constantinescu, oglindește atmosfera unei lumi patriarhale, cunoscute de autor în copilărie. Titlul face trimitere la scenele de transhumanță negustorească din Moromeții, de Marin Preda sau din scrierile unui autor mai puțin la modă astăzi, Iancu Bobeanu, când prin sat își făceau apariția, animând copiii, carele muntenilor, pline de fructe.

Totuși, o bună parte a povestirilor este consacrată și întâmplărilor din lumea orașului, cum este cea intitulată Un amurg inutil. Unui muncitor i se cere, într-o parte dosită a drumului, de către șeful unei cete de hoți – așa păreau băieții aceia care l-au înconjurat – , căciula de astrahan, pentru probă. Muncitorul se sperie atât de tare, încât, spre amuzamentul membrilor găștii, refuză a-și mai lua căciula înapoi, în ciuda explicațiilor prelungite ale faptului că nimeni dintre ei nu avea de gând să-i fure căciula. Elementul psihologic este accentuat, ca în nuvela În vreme de război, de I. L. Caragiale.

Cele douăzeci și cinci de povestiri au intrigă atractivă și un final modern, de plasare a personajelor în ritmul vieții lor.

Prima povestire, Carul cu pere, indică punctul de la care este văzută lumea, de la nivelul unui eu prozaic, profund implicat în evenimente. Ilarie, un copil, află despre modalitatea străveche de a decripta semnele cerului, dar, în viziunea ludică a vârstei, este interesat să identifice propria-i stea, pentru a o urmări și a-și pierde timpul cu examinarea ei: „Care era steaua lui? Când va muri, steaua aceea va cădea. Dar va mai fi mult până atunci. Steaua lui trebuie că e una tânără, viguroasă, puternică. Dar care dintre atâtea?”. Astfel de cugetări diminuează agrementul de a trăi prezentul, în situația de față, îmbătrânește prematur copilul, dar într-un mediu rustic, tolerant cu paroxismul oricărei stări, dimpotrivă, potențează comunicarea cu universul și bucură sufletul. Meditația asupra acestor lucruri o continuă pe cea a vechilor generații și de aceea oricine are astfel de aptitudini devine un exponent al comunității, duce mai departe efortul ei de a-și decide locul în univers, iar când nu-l mai poate îmbunătăți, de a și-l asuma. Sensibilitatea lui Ilarie este atât de accentuată, încât pentru el nu există limită între vis și realitate, în ambele dimensiuni el comportându-se identic: „Mâinile aspre, de țărancă muncită ale mamei îi scuturau visul fericit, în care se vedea mângâind un miel. Tocmai îi sărutase botul umed cu miros de iarbă. Vocea mamei, din adâncimea nopții, speriase mielul”. În plus, posibilitatea de a intui ceva din propriu-i destin reprezintă o formă de joacă prin care înlătură monotonia.

Imaginea matinală a satului amintește de imnurile semnate de Giacomo Leopardi: „Satul Otetelișu se trezea din somn. În case se aprindeau luminile. În cotețe cocoșii salutau dimineața. Găinile făceau și ele larmă. Femeile ieșeau și le chemau la mâncare. Ele săreau gureșe, fâlfâind din aripi” și conchidem, la fel ca protagonistul: „Lumea e ca pe la noi”. Din lumea satului, Ilarie ajunge în altă dimensiune existențială, a orașului. Procedeul transferului dintr-o lume într-alta, de la un motiv precum fotografia, fără o cantonare explicativă în registrul evenimențial, aparține cinematografiei moderne și este împrumutat de autor, pentru a realiza o paralelă între spațiile rural și urban. Fotografia este făcută la târg, în compania bunicului, care și el rămâne imortalizat cu vigoarea de atunci, față de nepot, cu amestecul de uimire și deziluzie pentru că nimic din ce părea de la distanță – de exemplu, comuna Bălcești – nu-și confirmă în esență magia. Mereu există o întoarcere la origini, reflectată în lirică, de L. Blaga. Și tânărul Ilarie, pentru a rezista vieții noi de tip urban, privește mutarea drept un stagiu necesar formării, nu și o modalitate propriu-zisă de viață.

În povestirea Târgul de afară, circumstanțele sunt similare celor despre alungarea cuplului adamic, din Eden, din cauza Evei. Hoții au găsit o cale de a pune mâna pe banii lui Gulică, un țăran căruia-i mersese bine la târg, mijlocind pe lângă femeia acestuia, care, din cauza nopții, nu a putut discerne pe hoț, de propriu-i bărbat. Sedusă și cu banii luați, de fapt îi predase de bunăvoie din cauza confuziei, femeia este iertată de soț: „O milă nesfârșită îl cuprinde pentru Tudorița, femeia lui, atât de frumoasă și atât de dragă, iar acum, din cauza lăcomiei și a orbirii lui de o clipă, atât de rănită și de îndurerată”.

Viața interioară a țăranilor este, uneori, atât de solicitantă, încât îi alienează evenimentelor exterioare. Un gând, echivalent unei griji, îl izolează pe Dore, un bărbat supus Mariei, soția lui nonșalantă, de „scăpătatul soarelui în nori, nici învinețirea subită a cerului și, din zăvoi, țipetele alertate ale păsărilor”. Când legătura cu mediul e șubrezită, pentru om devine mai greu să facă față vieții de familie. Dore învață alergatul prin ploaie de la o ingineră agronomă. Intriga este erotică, Dore trebuind s-o prindă pe ingineră și s-o iubească, dar el preferă, în final, să se arunce în brațele ploii, unde se simte ca un prunc: „Se întinde voluptuos în noroiul moale, cu mirosuri amețitoare, de parcă n-ar mai vrea să se scoale de acolo, niciodată”.

Atenția autorului se îndreaptă asupra acelor evenimente a căror natură semnalează prezența unor personaje distincte, încadrabile în categoriile: visătorul nativ, fricosul, naiva atavică etc.

Proza Carul cu pere, de Geo Constantinescu se poate citi în tumultul unei călătorii și în liniștea unui birou, cu aceeași plăcere.