https://blog.revistaderecenzii.com/

              Trecutul nu se mai poate schimba, însă reacția față de tot ce s-a întâmplat, da. Cu toții avem același cer, însă nu avem același orizont, nici condiții de trai sau de supraviețuire, nici puterea de a privi fără mânie trecutul. Cunoașterea îți dă înțelepciunea necesară iertării, introspecției, nădejdea unui viitor mai bun și un prezent demn. Nu se uită nimic cu adevărat, chiar dacă omul are capacitatea de a trăi cu speranță după ce a trecut prin drame și tragedii individuale sau colective. Istoria se măsoară în drepturi, în justitie, în cultura fiecărei țări. Dreptul pe care nu-l putem interzice nimănui este dreptul de a-i fi mai bine, de a cunoaște și a ști. Putem fugi însă atât de departe încât să lăsăm totul în urmă? Privind în trecut, vedem cum oamenii au dezvoltat o reacție viscerală ce ține de ură, în aceeași măsură în care se îndrăgostesc. A fabrica inamici e una din industriile cele mai vechi ale omenirii, materia primă fiind orgoliul rănit și mânia care împietrește inimile progresiv, până ce fabricanții ei devin prizonierii unei lupte pe viață și pe moarte. Multe aspecte ale istoriei au fost date uitării. Rar ne amintim de eroi, cuvântul patriotism ni se pare desuet deja, vorbim de patriotismul soldaților sau de actele îndrăznețe ale politicienilor din momentele decisive ale istoriei, ca de ceva legendar. Am omagiat cu toții Centenarul, amintindu-ne de Primul Război Mondial (1914-1918), numit și Războiul cel Mare. Expoziții, colocvii, cimitirele eroilor necunoscuți onorate cu prezența conducătorilor ce au depus jerbe florale, emisiuni televizate și filme documentare. Filme care de obicei sunt difuzate la orele târzii din noapte, nicidecum la orele de maximă audiență, pentru că… televiziunile necesită rating. Indienii pe 7 noiembrie au Sărbătoarea luminii, însemnând pentru aceștia victoria binelui asupra răului lumii. Un arlechin ce trăiește un tsunami emoțional, așa îmi simt sufletul întristat de violența, intoleranța și indiferența ce ne înconjoară. E dificil să reconstitui linia vieții, geografía sufletească a celor care au luptat și trăit sub obuze în tranșee. Te gândești cum au supraviețuit acei oameni după încheierea războiului. Au fost 10 milioane de morți, mai mult de 6 milioane de răniți și mutilați, iar 3 milioane de hectare au rămas improprii agriculturii, ticsite de cadavre și obuze.

Continuăm să trăim cu durerea și stigmatul violenței, niciodată ca cei de ieri, încercând a adopta o filozofie zen, bazată pe onorarea semenilor, relativizând poate erorile trecute și durerile existenței.  Iarba crește peste jalea mormintelor, peste câmpuri întregi și prin pădurile unde moartea a lăsat amprenta războiului. Realizezi că nu durerea și bolile tale contează, ci ale omenirii. Noii stăpâni ai lumii după căderea cortinei de fier nu par să aibe insomnii legate de conștiință, punând accentul pe rentabilitatea economică și urzeli geopolitice.  Bombele continuă să facă ravagii prin punctele belice ale lumii, cât și actele teroriste. Sărbătorile ce se apropie vor fi umbrite de spectrul violenței și al calamităților, însă pregătirile au început deja la ora când scriu, nelipsind nici campaniile de întrajutorare a sărmanilor. Dar prea puțini gândesc la adevărata semnificație a Nașterii, la îngerul păcii în noaptea de liniște, noaptea sfântă. Cu ce entuziasm te primim mereu, Iisuse, și cât de trist îmi pare că sosești! Configurația politică a lumii e dictată de interese. Arizona e pământul sacru al indienilor navajo, așa cum pământul mioritic ne păstrează rădăcinile udate cu sângele eroilor din bătăliile strămoșilor pentru glie și al soldaților din cele două războaie mondiale, inclusiv al victimelor nevinovate din decembrie 1989. Libertatea nu are preț, dar ea ne-a costat întotdeauna. Crizele economice, climatice, sociale, politice, fac să trăim o odisee militantă, în numele umanității, unității, păcii. Sunt parte din această epopee istorică. Oamenii simt solidaritatea doar în situații excepționale, abia atunci au sentimentul intim și firesc al frăției. Liberul arbitru există cu adevărat sau e doar o iluzie, un deziderat? Mă întreb gândind la marile tratate internaționale, la amnistii, la pacea și „armonia” dintre popoare. Auzim tot mai des că e timpul să dăm pagina, să mergem mai departe, să ne concentrăm pe ce-i de făcut în prezent. Să ștergem cu buretele trecutul, morții cu morții, viii cu viii, mai pe românește. Cine nu iartă nu poate fi fericit, nici progresa, căci nu ne putem simți vinovați pentru greșelile celorlalți, pentru trecut, chiar dacă protagoniștii războaielor au fost înaintașii noștri. E o problemă de interpretare, de comunicare, de reducere a tensiunilor ce persistă uneori. Se zice că istoria se repetă. Probabil că același tip de factori, greșeli, orgolii, pot duce la situații similare în alt context și altă epocă. Educația pare alergică azi la morală, e ca un alcool prea puternic pentru un număr impresionant de persoane. ”Cărțile și banii au schimbat mereu sufletul oamenilor”.

    E dificil să ne închipuim că acum o sută de ani în multe localități nu mai era nimic, totul fusese bombardat, că au fost recensate localități cu zero locuitori în urma atacurilor din primul război. La Ypres în ținutul Flandrei, se mai găsesc și azi corpurile soldaților din primul război, cam 20 în fiecare an. Au murit circa 600 000 soldați iar orașul devenit ruină a fost reconstruit identic după război, însă  reconstrucția lui a durat totuși 50 ani. O flacără arde veșnic sub arcul monumental (Porte de Menin) în memoria victimelor. În fiecare seară la ora 20, într-o liniște deplină și-n prezența a sute de oameni, se omagiază victimele, se depun coroane și gorniștii (mulți britanici) cântă The Last post. În incinta monumentului sunt gravate numele soldaților (de 15 naționalități) căzuți victime. Împrejurimile orașului Ypres par o vastă necropolă ce adăpostește 170 cimitire militare. În alte locuri devenite turistice s-au realizat fortărețe virtuale și tranșee acolo unde nu s-au putut restaura vestigiile ce zac de peste o sută de ani sub vegetație și care doar se mai ghicesc. Trecutul și prezentul se conjugă în această trepidantă istorie de dispăruți și supraviețuitori, de iubire și trădare, de persecuții și goană după adevăr. Multe istorii sunt date uitării. Știm doar că era foamete, se căuta o bucată de pâine, că nu doar animalele au fost rechiziționate, ci și femeile în timpul războiului. Acestea munceau în fabrici la realizarea obuzelor, pe câmp, ori erau obligate să practice cea mai veche meserie din lume în bordeluri, sub stricta supraveghere medicală a ocupantului. Filmele documentare și pozele de epocă sunt impresionante: toți bărbații de pe front semănau, erau părinți, capi de familie, gospodari. Adesea inamicii comunicau în zonele neutre dintre tranșee, își ofereau țigări, soldații trăind același coșmar… Zilnic era un concert de fanfară în spatele frontului, și nu mare era tristețea celor care beneficiau de permisii în urma rănilor suferite, când vedeau că mulți se îmbogățeau, petreceau și profitau, timp în care soldații  înrolați trăiau un coșmar dantesc. ”Războiul s-a născut din furia bărbaților, e timpul instinctelor bestiale”, scria de pe front un francez soției sale. Iar voluntarul Hemingway  nota:  ”Sacrificiul aici seamănă cu abatoarele din Chicago”. Au fost trimise 10 miliarde de scrisori și cărți poștale, multe din acestea fiind azi dovezi grăitoare despre ce s-a trăit în primului război mondial, numit și Marele război sau război total în care au fost implicați 70 milioane de soldați, din care 60 milioane erau europeni. Alte evenimente istorice au sporit numărul victimelor pe parcursul primului război: Genocidul Armenilor din 1915-1916, Revoluția Rusă din 1917, Gripa Spaniolă din 1918-1919. Aceasta din urmă făcut mai multe victime decât luptele, 100 milioane morți în întreaga lume. Din pricina subnutriției și a condițiilor mizere, gripei i s-a adăugat și tifosul.  Pe 11 noiembrie 1918, după patru ani în care umanitatea se înfundase în hidoasele tranșee, războiul ia sfârșit. Dar în realitate acesta nu se terminase, căci starea de conflict a durat până în 1919. (Umilința învinșilor și disputele ce abia începeau au dus printre alte cauze mai târziu la cel de-al doilea război mondial). Numai pe teritoriul Franței au fost trase un miliard de obuze. Cei care s-au întors de pe front la casele lor și-au pierdut tinerețea, dragostea de viață, nepovestind vreodată coșmarul trăit pe front. Acest fapt e confirmat de majoritatea celor care au avut un bunic participant în primul război mondial. Revăd în obscuritatea unei încăperi  uniforma în care revenise îmbrăcat bunicul de pe front, un chipiu și o sabie…Tăcute, împietrite, misterioase, vorbind ca de la sine, mă tulburau și-mi impuneau respect amestecat cu teamă. Războiul era un subiect tabu în casa bunicului, despre care știam doar că fusese și prizonier în ambele războaie. Azi știu că nu e deloc ușor să împărtășești o stare sufletească…Să nu uităm că oamenii s-au omorât între ei pentru o bucată de teren! Să ne iubim unii pe alții fără a încerca să ne posedăm, acesta ar trebui să fie dezideratul nostru. Toleranța și diversitatea culturală e un prim pas către libertate, pace, progres. Lipsa unei identități culturale nu poate fi un argument, un motiv beligerant. Putem rămâne uniți chiar și în situațiile ce solicită enorm resursele umane și materiale. Criza umanitară există și se amplifică, milioane de oameni sunt deplasați, dezrădăcinați, refugiați. Degeaba ridicăm ziduri, ele nu servesc la nimic, trebuie să contăm pe umanitate, să regândim ospitalitatea și pacea. O responsabilitate etică transparentă poate duce la eficacitatea deciziilor, iar oamenii politici trebuie să facă față realității.                                                                                                                          E timpul să gândim. Să reflectăm când vine vorba de îndoctrinare, manipulare, tensiuni naționaliste, rasism, intoleranță, știind că multe din acestea au cauzat războaiele, nu doar antagonismele, rivalitățile economice, crizele sau cursa înarmării. Cei care  motivează că se pregătesc de război ca să aibă pace, ar trebui să țină cont și de opinia milioanelor de mame, a  femeilor din lumea întreagă, cele care au știut dintotdeauna că războiul nu aduce nimic bun, doar moarte și durere. Conducătoriițărilor salută cu respect și gravitate memoria celor căzuți în Primul Război Mondial, cu ocazia Zilei veteranilor/Amnistiei, data de 11 noiembrie. Urmele războiului sunt încă vizibile pe suprafațalumii. Se cere reactualizarea în regim de urgență a lozincii ”Trăiască prietenia între popoare și pacea!”