La 151 de ani de la întemeiere şi 70 de la înlăturare,
REGALITATEA ÎN ROMÂNIA
(1866-1947-2017)
Casa Regală din România a fost întemeiată de prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Avea 27 de ani, era fiul principelui Anton de Hohenzolern şi se bucura de sprijinul lui Napoleon al III-lea, la sugestia căruia C.I. Brătianu i-a avansat propunerea după refuzul lui Filip de Flandra, şi a lui Bismarck, prim-ministru al Prusiei şi curând cancelar al Germaniei. Originari din Sigmaringen, oraş conturat în jurul castelului cu acelaşi nume, Hohenzzolernii mai dăduseră pe Wilhelm I, rege al Prusiei, devenit apoi împărat al Germaniei, iar acum puneau bazele unei dinastii în România.
La urcarea pe tron, Carol I (1866-1914) şi-a propus să înlăture tensiunile politice interne şi să asigure un regim constituţional stabil, să modernizeze statul şi să consolideze întemeierea dinastiei, pe care o vedea chezăşie a propăşirii României.
Ajuns clandestin în ţară datorită tensiunilor dintre Prusia şi Imperiul Austriac pe care a trebuit să-l traverseze, a fost bine primit de clasa politică şi instaurat la 10 mai 1866, iar în octombrie a primit şi firmanul de la Înalta Poartă. La 3 noiembrie 1869, s-a căsătorit cu Elisabeta de Wield, înrudită cu familiile domnitoare din Prusia şi Suedia, ceea ce crea noi premise favorabile domniei.
Cu toate acestea, proaspătul domnitor avea să întâmpine curând primele necazuri pe plan intern, care au luat forma unei mişcări republicane, în 1871. A cerut demisia guvernului şi convocarea Locotenenţei Domneşti pentru a-şi fi prezentat abdicarea. Dar Lascăr Catargiu a reuşit să formeze un nou guvern şi să-l convingă să renunţe la părăsirea tronului.
Numele lui Carol I este legat de cucerirea Independenţei de Stat a României şi de modernizarea structurilor statului român şi ale economiei naţionale, între care trebuie să recunoaştem importanţa primordială a înfăptuirii unei adevărate revoluţii industriale, făurirea cadrelor necesare tuturor sectoarelor de activitate şi a altor măsuri care au făcut din România un stat modern, devenit atractiv pentru românii din afara graniţelor, toate pregătind terenul pentru Unirea cea Mare.
Cu privire la Independenţă, dincolo de prepararea, proclamarea şi cucerirea acesteia cu arma în mână pe frontul din Balcani, unde, de la 16 august 1877, a fost comandantul trupelor ruso-române care aveau să cucerească Plevna, marele său merit avea să fie pus în evidenţă de episodul care a urmat războiului, când a trebuit să recurgă la sprijinul lui Bismarck. Anume, în retragerea lor de la sud de Dunăre, trupele ruseşti, în loc să-şi continue drumul spre propria țară, au ocupat poziţii strategice în jurul Bucureştilor. Carol I s-a retras cu armata sa în zona subcarpatică, de unde a lansat apeluri de ajutor către Germania. Numai la avertismentele „Cancelarului de Fier”, Rusia a cutezat să-şi retragă trupele. Altfel, ar fi îndeplinit un plan ce dăinuia de pe timpul Ecaterinei cea Mare de a fi înlocuit stăpânirea otomană din spaţiul românesc cu cea ţaristă.
Pentru meritele sale covârşitoare pe câmpul de luptă unde şi-a pus viaţa în pericol pentru împlinirea idealului multisecular al românilor, la 9 septembrie 1878, statul român i-a acordat titlul de Alteţă Regală, de care avea să facă uz pentru prima dată la 8 octombrie 1878, când armata română a revenit în Capitală, şi a fost oficializat după recunoaşterea sa de către Marile Puteri.
În anul 1881, România a fost proclamată Regat, iar Carol I a devenit rege.
Neavând urmaşi, prin aplicarea art. 81 din Constituţia României, a fost desemnat moştenitor al tronului Ferinand, fiul mai mic al fratelui său Leopold, fratele şi fiul cel mare refuzând. Faptul a fost oficializat prin hotărârea Senatului din 14 martie 1889 şi prin Decretul Regal din 18 martie 1889.
În 1914, la începutul Primului Război Mondial, statul român a adoptat neutralitatea în Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, apoi o Convenţie cu Rusia care recunoştea drepturile românilor asupra teritoriilor româneşti de peste munţi, deşi România încheiase încă din 1883, pentru a se fi pus la adăpost în faţa ţarismului, o alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania, care ar fi obligat-o să participe la război alături de acestea. Supunându-se voinţei româneşti şi nevoit să participe la un demers îndreptat împotriva patriei sale, Carol I s-a îmbolnăvit şi a încetat din viaţă la 27 septembrie 1914.
Ferdinand (1914-1927), după o aventruă cu Elena Văcărescu, la 10 ianuarie 1893, s-a căsătorit cu prinţesa Maria de Edinburg, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi a ţarului Alexandru al II-lea. Au avut trei fete şi trei băieţi, dintre care unul avea să fie viitorul rege Carol al II-lea, născut la 15 octombrie 1893.
Îndată după instaurare, la vârsta de 49 de ani, Ferdinand a intrat în slujba idealului naţional şi, contrar originilor dinastice, a hotărât participarea României la război alături de Rusia, Anglia şi Franţa, contra Triplei Alianţe.
Războiul a avut un curs nefast pentru ţara noastră în prima lui parte şi regele a fost nevoit să se retragă, în noiembrie 1916, cu armata în Moldova, unde, anul următor, avea să-şi piardă un fiu, Mircea, de patru ani. A refuzat însă ratificarea Păcii de la Buftea-Bucureşti, care înrobea România economic şi o obliga la cedări teritoriale.
După câte se ştie, urmare a războiului şi a luptei naţionale a popoarelor înrobite de veacuri, cele trei mari imperii devenite anacronice – Rusia Ţaristă, Austro-Ungaria şi Imperiul German – s-au destrămat, pe ruinele lor apărând sau întregindu-se noi state naţionale. În acest context geo-politic, România, ale cărei provincii istorice – Transilvania, Bucovina, Basarabia, rupte samavolnic din trupul ţării – s-au unit cu ţara, întregindu-i trupul, iar Ferdinand şi-a atras supranumele de „Întregitorul” şi, la 15 octombrie 1922, a fost încoronat la Alba Iulia ca regele României Întregite.
Carol al II-lea (1930-1940), fiul lui Ferdinand şi moştenitorul tronului, fără încuviinţare şi încălcând Statutul Casei Regale, s-a căsătorit în secret, în 1918, la Odesa, cu Ioana Lambrino. În 1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria, iar Carol a fost trimis într-o călătorie în jurul lumii.
La 10 martie 1921, Carol al II-lea s-a căsătorit la Atena cu Elena, fiica regelui Greciei, cu care a avut un fiu ce avea să devină regele României cu numele de Mihai I (1927-1930, 1940-1947).
În 1925, Carol a fugit împreună cu metresa lui, Elena Lupescu, pe care a întâlnit-o la Paris când el venea de la Londra, de la înmormântarea reginei-mamă a Angliei. Se cunoscuseră în 1922. Ferdinand l-a dezmoştenit şi l-a desemnat pe Mihai, fiul acestuia, moştenitor al tronului. La 19 ianuarie 1927, tronul a rămas vacant, regele decedând.
Mihai I, născut la 25 octombrie 1921, a devenit rege, având ca regenţi pe Miron Cristea, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie, care a decedat şi, din 1929, i-a luat locul Constantin Sărăţeanu, fostul său consilier la Curtea de Casaţie, şi prinţul Nicolae, fratele mai mic al lui Carol.
Deşi renunţase de mai multe ori la tron, la 6 iunie 1930, Carol a revenit în ţară şi, după două zile de negocieri, a fost proclamat rege. A exilat-o pe Elena, regina-mamă, şi-a creat o camarilă din oameni perfizi, lacomi şi angrenaţi în scandaluri de corupţie. Din 10 februarie 1938 nu s-a mai mulţumit doar cu manipularea partidelor politice şi a instaurat un regim politic autoritar, în care a preluat direct conducerea vieţii politice în locul tuturor partidelor politice înfiinţând „Frontul Renaşterii Naţionale” condus de el, a decretat o nouă Constituţie şi altă organizare administrativ-teritorială împărţind ţara în 10 ţinuturi, a renunţat la garanţiile Franţei şi Angliei în păstrarea graniţelor, a încheiat tratate oneroase cu Germania Hitleristă, care nu l-au ferit de ceea ce era mai rău, dezmembrarea ţării prin invazia trupelor sovietice la 26-28 iunie 1940 în Basarabia şi răpirea Transilvaniei de către Ungaria Horthistă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, urmate de pierderea Cadrilaterului în septembrie; acest dezastru a fost expresia Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între URSS, mare putere de extremă stângă, şi Germania, mare putere de extremă dreaptă.
La 6 septembrie 1940, a abdicat în favoarea fiului său, Mihai, dar întreaga putere revenea generalului Ion Antonescu, ce avea să devină curând „conducătorul statului”. A părăsit ţara în goana unei garnituri de tren încărcată cu valori de artă şi a ropotelor… de focuri trase de legionari, care l-au urmărit până la graniţă.
Mihai I (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930, 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947), strănepot al reginei Victoria şi văr al III-lea cu regina Elisabeta a II-a din Anglia, Mare Voievod de Alba Iulia şi, din 1941, mareşal al României.
A rămas în istorie prin organizarea acţiunii de arestare a generalului Ion Antonescu la 23 august 1944, prin eforturile de a se fi opus, inclusiv printr-o grevă regală, guvernelor de orientare sovietică din perioada 1945-1947 şi de instaurare a regimului politic de sorginte sovietică și a sfârșit prin a fi fost silit să abdice, la 30 decembrie 1947.