https://blog.revistaderecenzii.com
Remember Liliana Hinoveanu (09.11.1956- 02.03. 2017)
Cad lacrimi pe pământ și îngerii mai plâng pentru noi…
Lacrimile ploii matinale îmi trezesc sentimentul că viața-i trecătoare și zilele omului pline de neprevăzut. Par gândurile mele stropii ce azi parcă o plâng pe Liliana Hinoveanu, cea care în 2016 își sărbătorea atât de entuziastă ziua de naștere alături de colegi, prieteni și o întreagă lume dragă. O expozitie de fotografii cu versurile ei/pictograme, la Sala Tradem din Craiova. Cărțile sale au titluri semnificative, aparțin unor etape de viață, descriu circumstanțele sufletului: Spre o altă pedeapsă, Transfer de imagine, Perfuzii cu cerneală, Gara noiembrie, Doar împrumutând zborul, Camera dezastru, Labirint indus. Cum trece timpul, și cum devin toate doar amintire! Frumoasa doamnă a slujirii cuvintelor și-a luat cu fiecare poem rămas bun de la noi, lăsându-ne amprenta aripii sale în zboru-i spre lumină. Ultima sa aniversare a fost un rămas bun nebănuit de nimeni la vremea respectivă.
Aniversările nu constau doar în a deschide cadourile primite de la cei dragi, ci ocazia perfectă de-a ne deschide inima către aceștia. Sunt clipe unice, o fericire binecuvântată în care savurezi intens prezentul. În jurul unei mese, unor simeze, se petrec cele mai frumoase momente de partaj, în sensul în care bucuria revederii și a ochilor reprezintă o stare de spirit. Sunt momente unice în viață ce devin de neuitat, căci ele durează în timp și le retrăim, recuperate fiind cu ajutorul acestui instrument subtil, memoria noastră. Timpul se oprește uneori în mod spectacular. Nostalgia după fericire, soarele blând și culorile toamnei o copleșeau în gesturi, în versuri și-n imaginile surprinse fotografic pe simeze. Ipostaze ale sufletului ce ni le oferea în acea zi de Brumar ca recolta bogată a toamnei, generoasă precum pământul mustind de seva covorului ruginiu. Liliana suferea de boala nostalgiei după fericire, avea extravaganță a gândului frumos și dorul după soarele blând, lumina ce limpezește sinele. Plăsmuia cu frenezie, tânără și pătimașă, dar tristă ca toamna atunci când frunzele adorate se transformau în versuri și-n gândul plin de visare. Era o aristocrată a simțurilor, construia estetic periplul său prin viață, cu reverii sensibile. Suntem teribil de mici într-o lume atât de mare și mereu în schimbare. Destinul omului e o poveste misterioasă, adesea fragilă, adesea tumultoasă, însă veșnic nedescifrată de înțelegerea noastră. Suntem, ardem și ne stingem după un scenariu neprevăzut, niciodată identic cu al altora. Cad lacrimi pe pământ și îngerii mai plâng, ne amintea un cântec pe calea undelor, azi…Aceste gânduri de aducere aminte, în ciuda a tot, se vor un imn și un îndemn spre veșnică bucurie a vieții, a speranței în ziua de mâine și a convingerii că fiecare zi, cu fiecare clipă a sa, bună sau rea, e o binecuvântare. Bucuriile ca și plăcerile vieții se învață îndelung. La fel și acceptarea pierderii celor dragi. Lacrimile ploii și îngerii ce plâng pentru noi astăzi, sunt motiv suficient pentru a fi recunoscători acestui paradis, nimic altceva decât viața noastră prezentă. Sufletul Lilianei Hinoveanu ni s-a deschis și oferit prin toată munca și creația sa. Precum fereastra prin care razele soarelui aduc odată cu ele un fluture-candoarea unui suflet cu reverii sensibile de poet.
La mulți ani fie amintirea taîn inimile celor care te-au iubit, Liliana!