Luminile s-au stins, fiind acoperite de o ceață densă, nespus de rece și parcă îmi treceau fiori prin suflet când priveam peisajul.
În seara aceasta ploua mărunt și pe geam se strânseseră deja picături de lacrimi ce se despărțiseră în cădere. Rece aer al serii și urlete ale tăcerii nespus de insuportabile. Un singur felinar slăbit de putere lumina străzile orașului ce astăzi erau pustiite, de parcă această ploaie îi înspăimânta pe toți, iar toți se ascundeau.

Prin mica fereastră, printre picăturile tumultuoase de apă desfigurată, se zăreau alte ferestre, mult mai mici decât a mea și nu înțelegeam, paranoic, cum alții nu știau să admire ceea ce eu consideram fascinant. Din nefericire, nu puteam zări niciun chip la ferestre, iar luminile erau stinse. Gândeam: „Cum oare acești oameni ar putea sta ascunși, când eu admir cu atâta fascinație această splendoare și de ce, oare, această fereastră este atât de mică și îmi limitează orizonturile?”. Gândeam multe prin aparenta tăcere ce, de această dată, nu o auzea nimeni și nimeni nu-mi răspundea la întrebări. Nici nu caut răspunsuri de cele mai multe ori, retoric întreb, ironic nu mi se răspunde. E ciudat cum, privind de atâta timp, cerul își schimbă nuanțele până când ajunge la cel mai rece ton, iar acum ferestrele singuratice nu mai sunt la fel de vizibile precum erau cu câteva minute în urmă. Mă întrebam dacă au dispărut, dacă se pot pierde în negura nopții și reapar când strălucește cerul. Doar mă întrebam, dar nu întrebam pe nimeni. Mă gândesc că variabilele ar fi teorii ce mi-ar creea alte întrebări.
Și totuși, în această seară vor fi și niște lumini, căci cineva a considerat că noaptea ar fi mult prea înspăimântătoare fără un pic de lumină, dar cum oare ziua nu are nevoie și de un pic de întuneric, căci mi se pare absurdă această îmbinare a nonculorilor. În seara asta e pustiu și, de obicei, străzile nu rămân singure, cum rămân eu, de exemplu și mă gândesc, oare ele nu au nevoie de asemenea momente de liniște, căci eu le caut atât de des…
Ce friguri cumplite mă cuprindeau când peisajul își schimba savoarea de altă dată și ce căldură îmi transmitea această lipsă de lumini. Mă simțeam mai atașată de părțile lipsite de nuanțe. Consideram că farmecul este acolo unde nu toți știu să admire și ce nu poate fi admirat, fie nu poate fi văzut de oricine, fie ceea ce vede este limitat la felul de a gândi.