https://blog.revistaderecenzii.com/

În Franța două milioane de familii sunt monoparentale. Majoritare sunt femeile, mamele ce-și cresc singure copiii, din cauze diverse.  Nicolița Sorescu din Bulzești a fost una din văduvele cu cinci copii, din care trei băieți, toți ajunși scriitori. Unul din aceștia a fost Marin Sorescu, al cărui   Jurnal inedit VII/Romanul călătoriilor, l-am descoperit recent. Scriitorul romantic în accepția largă a cuvântului, se căsătorea și călătorea prima dată în Rusia în 1961, vizitând Moscova și Leningradul. Aveam trei ani atunci, habar nu aveam… Când am crescut însă, auzeam des vorbindu-se de Mărin a lu’ Sorescu din Bulzești. Doljenii erau o mare familie. Băiatul poștașului din Calafat era actor cunoscut, însurat cu fata lui Tonitza, iar cu nea Mărin (Amza Pellea), Păunescu și Tudor Gheorghe se mândreau toți. Doljenii ajunseseră doctori mari, artiști, scriitori sau oameni politici de vază. Trăisem cu toți până în 1989 într-un spațiu restrâns, cu o ideologie impusă de stat, însă valorile erau valori. Rescrierea istoriei este constantă. Multe secrete sau ipocrizii țin de decența sufletească. După decenii, nu există orb mai orb decât cel care nu vrea să vadă.  Notele din jurnal mi-au amintit că în prezent casa scriitorului din Bulzești este “invizibilă”, neexistând posibilitatea de a vizita Casa Sorescu, deși era firesc să fie o casă muzeu, un punct important de atracție turistică în satul atât de cunoscut datorită volumului La lilieci.  

Note din jurnal: “Enervat, febră”…  “Azi noapte nu am putut dormi decât câteva ore înainte de călătoria cu avionul. Raze zgribulite pe mare. Danemarca e mai înaltă decât Olanda… Nu prea am mare încredere în hotelurile de lângă gară, de mâna  a treia, cu pahare de plastic și încălzire proastă…Nu văd orașe, ci străzi.  Nu cunosc oameni, ci hoteluri, paturi, etaje…Masă la cantina institutului.  Discuție literară, fără politică- în Danemarca. Marea vânăt-albastră. Senin sus, senin pe punte-un dog danez latră la soare…Trec cârduri de rațe…sau ori ce-or fi.” Sorescu a scris șase volume despre țăranii săi, cu Liliecii a făcut carieră în literatura universală, afirma un confrate. George, fratele cel mare, mărturisea că Marin culesese 600 de cântece populare și avea o mulțime de texte și lucrări nepublicate la data morții sale, 8 decembrie 1996. Avea 60 de ani. Oamenii nu mor doar de bătrânețe sau boală, mor de conflictele lor emoționale, care au dus la îmbătrânire precoce și moarte. Nu e atât de ușor să mori, cu atâ mai mult să ai o moarte frumoasă. Elogiile plac. Trebuia să se arate mai neîncrezător? Măsurase amploarea succesului internațional și ignorase echilibrul instabil din propria țară. Zarurile hazardului cad (sau nu) pe partea cea bună. Căderea Zidului Berlinului a fost rezultatul manevreleor urzite de înalte autorități.  Am fost fără să vreau martora acelor timpuri.  Limbaj de lemn, cenzură, cultul personalității, unii erau ca peștele în apă, dar regimul avea grijă să-i aducă la ordin la orice pas greșit, orice conspirație fiind sortită eșecului. Ipocrizia era virtutea cea mai împărtășită între rivali, deși imaginea moralității era de rigoare în toate domeniile.

Craiova poartă amprenta soresciană, Bulzeștiul său natal a devenit un brend datorită Liliecilor, TNC-ul și Liceul de Artă din Bănie îi poartă numele, și o tabără internațională de sculptură a avut ca temă Marin Sorescu, în semn de omagiu.  Generația mea l-a adulat la fel de mult ca pe Nichita Stănescu sau pe Marin Preda. Jurnalul apărut la Scrisul Românesc /fundația Editura, scoate din clarobscurul timpului multe din numele de referință, așa cum le-a perceput autorul. Diplomația ca și spionajul, avea și misiunea de a strânge informații, de a discredita sau nu anumite personalități. Pe măsură ce un conflict se acutizează, informațiile sunt mai importante. În jurnalul inedit apar o serie de informații revelatoare pentru societatea dinainte și imediat următoare după ‘89. Ceaușescu simpatiza scriitorii, artiștii, mulți ajungeau și în CC. Existau categorii de artiști, o boemă intelectuală bucureșteană, dar și în orașele de provincie. Se câștigau bani din publicarea poeziilor, a cărților. O lume paralelă exista și-n comunism, o lume pusă la punct ideologic. Mari actori, pictori, literați, toți se întâlneau, întâmplător sau nu, în locuri cheie. La Casa Scriitorilor, la Capșa, la Bulevard sau la Cireșica, toți beau. Nu toți erau alcoolici, însă beau, pentru că alcoolul are puteri oculte, adesea terapeutice pentru sufletele sensibile. Când bei băutură bună nu te înrăiești, afirmă cunoscătorii. Vagonul restaurant era locul preferat în tren, puteai fi alături de scriitori, actori, nu doar de ingineri plecați în delegație. Cu siguranță că orice scriitor a avut momente exaltante când profita de existență, de statutul de scriitor premiat de multe ori sau de libertatea de mișcare dobândită. Marin Sorescu a călătorit mult, bucurându-se de succes și de întâlnirile privilegiate cu elita poetică din foarte multe țări. Sufletul poetului găsea cu naturalețe calea simplității și frumosul lucrurilor în orice împrejurare, țară, loc. “În aceste perioade nu lucrez serios, cu toate forțele. Sunt doar oaspete…Forțele creatoare din mine stagnează, sunt nepuse la muncă. Am nostalgia de a munci.” Scrisul devenise rutină, fără să-i distrugă spiritul creativ. “Mănânc nervs și nu mă gândesc ce mănânc…Durerile din partea stângă sunt de la splină. Uit să respir și trebuie să fac exerciții de respirație». În Bulzești regăsește de fiecare dată lumea rurală aproape identică. Nostalgia față de natura de care ne-am îndepărtat se face simțită când descoperi iar lentoarea și binefacerea satului. Renașterea printre acești oameni simpli îl salvează, revigorează. Limba Bulzeștiului nu doar i-a întărit vocabularul literar, acolo se rupea de lume, evadând în lume. Totul în natură se mișcă după un ritm, inima, pulsul, aripile păsărilor, răsurile din drumul spre cimitirul denumit la Lilieci. În vegetație, într-o ambianță secretă, se simte eliberat din închisoarea mediatică urbană plină de obligații. Banalitatea satului i-a fructificat propria imaginație, chiar și durerile propriei existențe. “Secetă mare în Oltenia, în unele sate nu a plouat deloc după ce s-a topit zăpada, până acum în septembrie. Nu s-a făcut nimic, nici grâu, nici porumb, nici iarbă pentru vite. Pădurile încep să se usuce”. Aceste note îmi amintesc de cele ale bunicului și tatălui meu, mereu preocupați de meteo și starea câmpului, ca adevărații țărani.

Cultura e o formă de libertate. Sorescu era avid de cultură, fiind mai degrabă un autodidact introvertit. Nu era genial în vorbire, era mai degrabă stângaci, dar se exprima genial în scris, hâtru și cu naturalețe. Nu trebuie să înveți să scrii bine, scrisul e doar o consecință. La fel în pictură, altă pasiune pe care și-o descoperise mai târziu. Dorea să lucreze, să se perfecționeze, se bucura la gândul expunerii lucrărilor pe simeze. Nu a măsurat însă deloc amploarea succesului internațional ce a dus la invidii și i-a dovedit lașitatea celor “loaiali” din tagma literară a USR.  Sorescu a fost un superstar la timpul său, printre monștri sacri precum Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Pleșu, Noica, Paler, D.R. Popescu, Ciopraga, Vieru, Blandiana, Ioan Alexandru etc. Era prieten cu mai toți marii scriitori ai lumii, cu cei care primiseră Nobelul sau care făceau parte din comitetul restrâns de acordare a supremului premiu (vezi J.J. Padron).  Sorescu a fost un unicat, adesea angoasat, un creator hiperactiv, cu o depresie latentă. Constrângerea din comunism e știută de cei care au trăit acei ani, iar Jurnalul vine în completarea acestei afirmații. Țăranii și-au gravat chipul pe boabe de mei…

Ioan Grigorescu era preferatul nostru cândva, pentru că ne deschidea orizontul prin călătoriile sale filmate sau scrise. Mai vârstnic puțin decât Sorescu, s-a exprimat artistic ca prozator, eseist, a făcut reportaje, scenarii și filme documentare. Văr prin alianță cu Nichita Stănescu, ambii erau originari din Ploiești. Deși studiase la Moscova, a avut titlu de revoluționar după Revoluție și a ocupat postul de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Polonia între ´93-‘98. “Nu pot fi un călător imobil”, însă i-ar fi plăcut să aibă o viață mai sedentară, mărturisea. Spre deosebire de Marin Sorescu, a murit la 81 de ani. Sunt multe unghiuri/dimensiuni prin care poți privi o personalitate. Trăsăturile comune ale societății formează oamenii ei, trăsăturile individuale caracterizează omul și felul său de-a fi, dorințele acestuia și rețeta proprie de fericire. Plăcere și vanitate; să-ți pui poza și viața în instagram sau FB, să faci un CV lung cât plăcinta țigănească. Circul unește…. Mă întreb, dacă Marin Sorescu ar fi trăit, ar fi fost vizibil pe rețelele de socializare, aidoma lui Cărtărescu care în prezent este cel mai vândut și cunoscut autor român peste hotare? Sorescu a fost cunoscut doar prin munca sa, prin cărțile publicate, piesele jucate pe scenă, criticile apărute în reviste. Orgoliul ține de lupta tacită între semeni. În domeniul creației, a competiției lumești, ține de recunoaștere. Un scriitor se recomandă prin scrisul său. În ultimii ani Sorescu făcea muncă birocratică, cvasi obscură pentru un scriitor de vocație, lucru ce s-a dovedit nefast pentru sănătate. O ambianță de rigoare și de sacrificiu, de compromis, pentru un om sensibil visceral e dăunătoare. Nimănui nu-i merge rău mult timp, fără să fie el însuși vinovat. În 1987 glicemia e mare, are diabet. Există întotdeauna o relație cauză-efect, și multe feluri de a te sinucide…

În 1982 călătorește la Belgrad cu Nichita Stănescu, despre care notează: “Vorbește tot timpul într-o stare de euforie, alternând cu momente de enervare și depresie”. Despre festivalul din Serbia scrie admirativ la adresa organizatorilor care au găzduit 63 de poeți străini. «Noi nu avem nici un festival internațional …  Din păcate, selecția este destul de anemică, vine cine vrea, cine poate, cui i-a venit rândul și figurează pe listele uniunilor de creație din țările socialiste. De obicei, cei mai întreprinzători nu sunt și cei mai buni poeți…» Există o explicație logică, o poveste în virtutea căreia bucățile de puzzle se îmbină, imaginea clarificându-se.  

“Être pauvre à Paris, c’est être pauvre deux fois». Din notele sale de jurnal răzbat ambiții înalte, dorința de normalitate, de a avea caldură și gaze în casă, nu să mănânce la cantină (ca-n Danermarca). Călătorii (1983): «trei luni în opt țări»…Program încărcat. Bulgaria, Finlanda, Paris, Belgia, Berlin, Anglia, iar Paris, câteva zile pe Costa, Madrid, unde primește premiul Fernando Rielo pentru Ecuadorul și polii (600 000 pesetas). “Consider aceste turnee foarte importante, pentru un scriitor care trebuie să se integreze în viața literară internațională. S-a scris mult despre mine, interviuri, comentarii la radio etc.” Și în Mexic era foarte iubit…

O multiplă criză. Depresiile se vindecă nu cu pilule, ci cu magie, căci spiritul se hrănește cu stări. Cel mai tare antistres este munca. Familia e o sursă inepuizabilă de descoperiri, decepții, bucurii și stabilitate. E un clan ce funcționează sau nu. Sufletul, acel ceva fără de care omul nu poate exista, doare. Acceptă o stare de fapt. Se apără, e absolvit de vinovăția de a fi membru al MT (sectă yoga interzisă) datorită intervențiilor, însă evenimentul are urmări; filaje, ieșiri mai puține, sabotarea de către prieteni-dușmani. În lumea literară mulți erau galbeni de invidie. Trupul i se micșorează, exprimând doar voința de-a crea. Scrie, citește, pictează …”Stat vreo opt zile la Craiova. Am venit vineri, mort de oboseală. O săptămână acolo mă obosește cât o lună: scris, ședințe, revistă, almanah. Festivalul literar încheiat vineri.” Răcit de câteva zile, stau cu capul pe niște cărți în pat”.

“În amintiri încerci să-noți /și printre valve de meduze/ Te zbați să ieși la mal, nu poți!»

Un relaxant amestec de culori, sunete muzicale, arome; cea mai bună metodă de relaxare o găsești în casă, în cuibul tău, în familie. Bulzeștiul cu florile locului, cu poveștile sale, boarea, energía locului, parfumul neîmblânzit al naturii, îl trăgeau ca magnetul. Acolo construise o casă spațioasă cu banii din premiul Herder, dorise să devină casă memorială, un loc pentru scriitori și pictori. Bucuria firească ce ți-o dă natura e primul remediu la îndemână, balsam. În spatele fiecărei reveniri este istoria personală…Un du-te vino permanent între Craiova, capitală și străinătate. Agenda îi era mereu plină și lumea largă devenise casa sa. Se bucura de succes și apreciere, iar speranța obținerii premiului Nobel era evidentă. Geniul artistic este de o mare putere de expresie, se reazămă pe o mare putere de atenție și acuitate senzorială, pe o anume moralitate. Nesecata inventivitate a imaginației se împletește cu cultura epocii pe care a cunoscut-o, trăit-o, studiat-o. Sorescu e un vizionar al expresivității gândului; umor, tandrețe, gingășie, personajele degajă iubire. Copiii devin artiști nu pentru că se joacă, ci pentru că sunt determinați de o predispoziție artistică. Talentul presupune o structură de predispoziții ierarhice. Mama sa era o bună povestitoare iar tatăl iubea poezia…Trebuie multă dedicare și bani pentru a fi printre cei nominalizați la premii. Majoritatea nu-și permit să meargă de mai multe ori luni întregi prin campanii de promovare. E un du-te vino continuu, și totul se poate schimba într-un moment. Nu e atât de ușor cum pare, să fii un candidat sau laureat la Nobel. Cărțile fac parte din acea categorie de instrumente care odată inventate, nu mai pot fi îmbunătățite, din simplul motiv că-s bune. Să ierți e nobil, să te ierți ține de înțelepciune. “Se coace iarăși un ceas rău. Scrisorile îmi sunt desfăcute. Telefonul e ascultat”, notează Sorescu.

”Că-i bine să muncești în sărbătoare

Să stai la coadă,…Vine Anticrist

 Răbdări prăjite dând la fiecare.”  (De Paști)

Unii merg la psiholog, însă e la fel de scump ca și cum ai face un film sau scrie o carte despre ce simți, trăiești …Omul își punctează viața în funcție de evenimentele care l-au marcat. Să ai sufletul în ordine e cel mai bun deziderat. În 1984, după ce aflase că Nobelul fusese acordat unui poet de 83 ani, necunoscut lui, scria în jurnal: «premiul Nobel devine tot mai mult un premiu de bătrânețe, o primă de ajutor dat poeților obscuri…Nobelul își pierde prestigiul datorită numeroaselor gafe și tendinței de a asimila literatura cu gesturile politice.” Marin Sorescu, discret, profund și afabil, nu a reușit să câștige Nobelul.  Astăzi Mircea Cărtărescu face turnee în Spania și prin lumea hispanică se bucură de săli pline și arhipline, fiind un potențial câștigător al premiului Nobel pentru literatură. (Herta Muller l-a obținut deja). Oamenii modești citesc încă, sunt oameni pasionați și obsedați de literatură în America de Sud. Turneul acesta triumfal ar fi fost cu siguranță cel al lui Marin Sorescu dacă ar mai fi trăit, însă ștafeta a fost preluată de urmașul cel tânăr. Un scriitor se stinge prin moarte, nu și prin opera sa.  

«Vom fi ce-am fost, și mai mult decât atâta!»