https://blog.revistaderecenzii.com/

Îmi dau seama că am căzut într-o capcană, poate cea mai periculoasă dintre toate, capcana textului, din care nu am reușit să mă eliberez, căci de mică, la lumina lămpii sau a lanternei, adoram cuvintele. Cititul oferă o autonomie spirituală, aducând  cu sine o parte din înțelepciunea omenirii și aceasta e singura care te face adesea să supraviețuiești. Mânuiesc cu ușurință foarfeca, culorile, tigăile, din pasiune sau necesitate, uneori și verbul. Poate  la început a fost un joc, însă curând a devenit imperativă dorința de-a mă regăsi „pe mine, mie, mi”. Și iată, după decenii plăcerea nu a dispărut; mirosul, parfumul unei cărți mă cucerește, mă incită, îmi face bine, la fel ca bucuria de-a mânui un stilou, o peniță, un creion sau un pix- „rotulador de punta fina”. Nu ajungi de ieri pe mâine ceea ce ești, un om cumsecade, un artizan, un om înțelept sau un bandit. Avem în spate un trecut bogat, plin de peripeții care ne-au forjat, ne-au îmbogățit. Copilăria e adesea un lung tunel negru pentru copilul ce-a fost lipsit de dragostea părinților și lipsa afecțiunii a rămas înscrisă în curriculum său. Timpurile erau diferite, educația se traducea prin a disciplina și prin „a dresa” mai degrabă micul vlăstar, nicidecum prin afecțiune vădită și efuziuni de iubire ca-n ziua de azi. Zâmbesc gândind la… schimbări, chiar și la nefericita „copilărie a tuberculului”, când  biserica considera pe timpuri banalul cartof ca fiind o legumă a diavolului doar pentru că acesta creștea sub pământ. Avansăm mereu, căci mersul înapoi nu există în traiectoria umanității și ne bucurăm de toate progresele, mai cu seamă cele din mentalitatea și relațiile interumane legate de rase, clase sociale sau generații.

A ascunde durerea sufletului, ce-i altceva decât reflexul  de supraviețuire? În existența fiecăruia sunt momente când trebuie să luăm decizii și acestea trebuie să ne aparțină numai nouă. Eroii din cotidian sunt alăturea de noi sau cel mai adesea suntem chiar  noi înșine.  Trebuie doar să le remarcăm la momentul potrivit prezența. Cu mijloace simple și la îndemână, putem cu o culoare sau cu o frază, împărtăși o idee, un gând, o imagine, chiar una  de erou. Tot ce port azi în mine vreau să împart, această electrocardiogramă intimă.                                              Nu am avut apetit pentru funcții, am învățat doar că pentru a urca un munte, trebuie să pui obligatoriu un pas înaintea celuilalt. Și „adevărul inimii” m-a ghidat adesea în situații delicate, căci inima știe ce-i iubirea, iertarea, acceptarea, pacea sufletească. O inimă curată se zice că-l va vedea pe Dumnezeu; „Ferice de cei cu inima curată!”. Fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă, cum v-a iertat și Tatăl pe voi în Hristos.” Pilda dăruită astfel este tema cea mare a iertării creștine. Gândesc adesea la posibilitatea de a ierta și a fi iertați, de-a trăi în iubire și armonie… Cuvintele sună frumos, doar în practică suntem mereu repetenți deși ne credem sârguincioși. Nemulțumirile, furiile, resentimentele, învinuirile, criticile, stările conflictuale, îndoielile, iluziile, ostilitatea, decepțiile, frica programată a minții, toate nu fac decât să ne blocheze autenticitatea, curajul, măreția, încrederea, chiar și creativitatea. Nu-i de mirare că Dumnezeu e ascuns aroganței omenești. Și faptul că mulți nu-l cunosc și nici nu doresc, ridiculizându-i pe credincioși, devine evident și  de la sine înțeles. Din fericire mai există  muzica, care precum iubirea, știe să vorbească un limbaj universal.                                                                                                               

Respir mai liber și mai destinsă  în fața hârtiei pe care nu rămân decât imaginile-amintirile imprimate și voința care-mi spune: voi merge mai departe, voi înota chiar de nu știu să înot! Când te simți în echilibru fragil, epuizată în sensul în care-ai epuizat o rezervă, cauți soluții. Gândesc că roșul e benefic sănătății, după cum citisem undeva, dar mai mult la faptul că acesta seduce. Horoscopul zice că roșul e culoarea berbecului. Mi-aduc aminte doar că aveam vreo patru ani și adoram un flaneluț roșu, deși aveam și altul bleu, care era și flaușat. Ca adult m-am ferit de roșu, simțeam că nu-i pentru mine, prea era provocator. Iar eu mă simțeam sau poate mă voiam doar discretă. Roșul îl vedeam drept culoarea matadorilor, a sângelui. Se poate inventa-reinventa roșul? Îl pot adopta, sunt eu oare pregătită? Povestea roșului începe cu „la cochilla”-insecta originară din Mexic, cea care secretă o vopsea de culoarea macului și care era la mare preț cândva. Numai  pentru a vopsi ½ kg de pânză erau necesare 7000 insecte… Roșul s-a convertit repede în culoarea cea mai apreciată de regi, ne spune istoria. De la Luis al XIV –lea (care își  trimitea încălțările să fie vopsite cu „bermillon)” și până la celebrii pantofi cu talpă roșie și tocuri ai lui Christian Louboutin de azi, nu-i mare distanță. Căci roșul e sinonim de forță, de fetișism, de seducție, de independență dar mai ales de putere, de oricare tip ar fi aceasta. Kimonoul japonez roșu exprimă superioritate socială, rochiile de mireasă chinezești simbolizează vitalitate și prosperitate iar în occident roșul… seduce! E adoptat de femeile ce se vor feline, seducătoare, senzuale; roșul atrage, e glamour, fiind asociat cu sexul. E sinonim de pierderea inocenței, rămasă undeva prin spini însângerați. Să faci bani e ușor, dacă asta dorești. Dar oamenii azi nu vor bani. Vor lux, amor, admirație, putere. Lumea e simplă, derizorie. Dar dacă ajungem o singură clipă să oferim magie, strălucire, am descoperit secretul- călcâiul lui Ahile. Doar că trebuie să fii sincer. Sincer cu tine în primul rând, chiar de vrei să  seduci. Nu poți să săruți ziua și să muști noaptea. Mica răzbunare cotidiană a existat mereu, mai ales în cupluri. Dar știm bine că dragostea se întreține. Și dacă  am încerca să devenim o versiune perfectă de noi înșine? Să putem educa creierul încât bucuria fiecărei zile să devină o stare sufletească constantă. Să fim fericiți doar pentru că trăim pe această magnifică planetă, indiferent de necazurile proprii. Fără  necesitatea de-a afișa puterea-roșul. Dar fiecare are soluția sa salvatoare și merge înainte cu propriile pânze sus…

Știi ce-i durerea, intuiești ce-i fericirea, doar că e lung drumul până a ajunge la sine. Culoarea-  o nouă terapie a adulților, cu virtuți terapeutice. Știam  asta de mic copil, inconștient. E un fel de variantă a meditației recomandată de psihologi; poate servi parțial sau total în funcție de om, însă o viață de experiențe o transpui și-n cuvinte când acestea se cer „vorbite”. Scrisul devine subit amicul disponibil și tăcut. Amicul ce are răbdare și pentru care ai pudoarea să nu-l rănești. Termin paharul de „verdejo” și-mi amintesc că suntem invitați la niște prieteni. Am decorat frumos două sticle de cava, însă și mai frumos le-am ambalat, firește, pentru că… occidentul „oblige”!  Voi fi drăguță, voi fi elegantă, voi fi ce se vrea dar mai ales ce trebuie să fiu, soție. Să zâmbești, să pari mulțumită, să fii mereu într-o mare discreție, asta vor toți. Să pari, nu să fii tu cu rănile și capriciile și limitele sau micile tale defecte. Vreau să mă liberez de trecut. Dacă nu reușeam să-mi explic până acum, de-odată îmi găseam răspunsuri la întrebări. Fusesem oarbă, nu văzusem nimic. Am învățat o adevărată lecție. Putem să înțelegem greșit o situație, un om. Ce-am înțeles din această lecție? Să fii unit și mai ales să nu ai idei preconcepute în adâncul sufletului, să fii mai bine preparat, adaptat… E o reală surpriză în ce mă privește, am încă neliniști, da, însă vigilența a crescut. O viață de experiențe. Toleranța de care vorbim atât, are limite și adesea le simt. Dar voi fi tolerantă și voi iubi și voi întoarce obrazul dacă acesta e prețul armoniei.                                                                                                                       

„Ajută-ne să reconstruim inimile, Doamne!”                                                                                                             Trebuie speranță…Minunile nu se petrec în contradicție cu natura, ci in contradicție cu ce știm noi despre natură și om. Atitudinea față de viață-moarte și împăcarea cu ele are implicații importante asupra calității propriei vieți. Spre jumătatea existenței noastre, omul trece printr-o criză profundă, ea se manifestă sub forma depresiei cauzată de un conflict interior.  Această criză este esențială, provocând „o metamorfoză adâncă, o nouă naștere”.  Fac parte din generația metamorfozată. Specialiștii încearcă să ne convingă mai nou că durerile de cap, depresiile, gripele, insomniile, bolile de inimă se vindecă cu beneficiile sexului. Simplu ca filozofia țăranilor noștri ce nu luau cu ei la culcare supărarea de peste zi cu muierea. Sexul în forma sa primară e forța creației, energia sexuală simbolizează puterea de a crea. Se mai zice că viața nu-i tocmai o operă de artă… Putem să iubim fără să-i înțelegem în întregime pe cei iubiți. Toți cei pe care i-am iubit în tinerețe fără să-i fi înțeles îndeajuns, au murit. Dar ei rămân în amintire, căci la final, râul curge și pietrele au văzut atâtea ploi, atâtea picături de apă și toate-s vii, te urmăresc. Prind orele, le retrăiesc intacte și doare sufletul și carnea biciuită de iubire și exod. Oamenii încărunțesc și ard mocnit în amintiri. Timpurile se schimbă, eu de-asemeni mă schimb, deși tot ce facem în viață e pentru a fi iubiți. Armonie și contrast, în asta constă frumusețea…

 Biet om normal, sensibil la comedia înconjurătoare! Mă simt nici din est, nici din vest, nu-s  urmărită de rasism, nu parodiez și nu-mi moi pana în vitriol, deși se zice că-s o femeie de caracter, „general” din frontul comunist. Mă las sedusă de marile spirite, de noblețea sentimentelor pe care le doresc ascunse în fiecare necunoscut. Sărăcia  dă libertate spiritului înlănțuit într-un univers în care adesea suntem imobilizați. Privind cerul  devin ușoară și curată ca pasările lui. Doar că uneori o pânză de nor se pune pe suflet și tot mai greu mă apasă dorul de-a mă pierde pe fundul mării în căutarea pescărușului rănit. Gândurile rele ne iau din viață, știu. Caut bucuria ca pe pâinea cea de toate zilele și-n rugăciune găsesc maniera de-a comunica cu universul. Credința mobilizează întreg sistemul imunitar, dă energia și lumina necesară restabilirii echilibrului. Boala, de orice fel ar fi, e o companie tristă a vieții, nu se trăiește în singurătate, toți suferă în jurul tău. A scrie e maniera mea de-a aduna cioburile colorate, de-a pune ordine în suflet. Mă feresc să judec, dorind să cred că e o calitate să te debarasezi de răutate și cinism. Din depărtarea cu vuiet de autostradă, cu pini și portocali, razele se-mbină cu trilurile de privighetori. E-atâta pace și liniște-n natură! Durerile trupului și neliniștile sufletului dispar ca prin farmec și am senzația de sânul mamei, explicându-mi și expresia „sânul lui Avram”. Ce decor mai apropiat și de bun gust, decât să te înconjori de natura unde trăiești? Vântul aduce nu doar triluri ci și briza mării peste denivelările înverzite ale coastei. Lux gratuit, la îndemâna oricui, această grădină imensă ce ne-o oferă natura fără măcar să trebuiască a plăti îngrășăminte și grădinari pentru întreținerea ei. Macro Jardin public ar trebui să numim această minunăție. O tresărire ca o amintire a poposit pe-o floare, ca să dispară apoi în vălmășagul gândurilor. Cele mai frumoase fapte sunt adesea cele mai dureroase pentru un om lunatic sau pentru un artist ce nu și-a ales singur vocația.                                                                                                                         Îl auziți, sunetul acesta zi de zi? E train- train-ul vieții, al clipelor…                                                                                                                                                                       

-La ce te gândești?                                                                                                                                                                                 -La nimic, la viață…                                                                                                                                                                         

Din când în când pământul tremură sub picioarele noastre; chiar și atunci imaginile sale sunt incredibile, magice, natura păstrează veșnic misterul ei iar noi ne simțim așa de mici…              Căldura relevă parfumul rășinii, n-am simțit ceva mai plăcut în pădurea de pini.                                            Mă simt veselă de-odată, fără motiv aparent. Arborii se vor scutura de nuci, de castane și treptat de frunze. Culorile luminii se schimbă. Plaja e încă animată, lumea profită căci mâine nu se știe. Vara pare să joace-n prelungire, spre fericirea tuturor. Oamenii continuă să se distreze în ciuda alertelor teroriste. O foame de viață ne stăpânește mereu; au loc concerte, terasele sunt pline, lumea-și continuă existența. Pescari, vânători, bucătari, toți profită de recolta pământului. „On se laisse vivre”, cum zic francezii; descoperim apusul soarelui  în acordurile muzicii flamenco ce exprimă bucuria și tristețea. Spaniolii par să știe că o țară ce își pierde tradițiile e o țară ce moare și artiștii știu să exprime prin muzica lor tot ce aparține vieții. Cum ne-am putea salva din rutina fără sens, cum să reușim a ne ridica deasupra ei fără să rătăcim neconsolați în deșertul spiritual?                                                                                                              Laika vine la picioarele mele, neliniștită poate de nemișcarea îndelungată în care m-am prosternat. Nimeni nu întreabă de chinul sufletului, de acest plâns nedeslușit care străbate inima. Nu uităm niciodată tot, ceva rămâne undeva, luăm cu noi de-a pururi.                                                                                                           „Am decis să fiu fericit pentru că-i bine pentru sănătate”. Această frază nu a prins un rid.                          Cât timp îi trebuie omului pentru a vede lacrimile semenului său?

-Ești magnifică în roșu!                                                                                                                                                     -Eu sunt aceeași, doar rochia e diferită, răspund.                                                                                                         Și prin minte-mi trece ducesa de Wallis ce spune că dacă vrei să faci din cineva un prizonier, n-ai decât să-l înconjori, sufoci cu dragoste, afecțiune și prietenie. Iubirea a apus în forma ei inițială. Nu mai port albul candid, ci roșu azi. Împreună suntem mai puternici, mergem mai departe. Am nevoie de curaj, de răbdare, căci fericirea și izbânda nu atârnă de împrejurări ci de noi. Lucrul cel mai însemnat în viață e să înveți să trăiești, căci oamenii se silesc să își păstreze viața dar nu se silesc mai deloc s-o călăuzească, lucru foarte greu.                                                    Ce bogată răsplată este cumpătarea! Doar că ea se învață. Așa cum a ști să citești și să socotești nu constituie o educație, așa cum nici un cuțit, o lingură și o furculiță nu constituie un prânz. Cărțile sunt pentru oameni ce este memoria pentru individ. Grecii socoteau că educația fizică și cea intelectuală erau o știință și o învățătură. Biblia nu-i doar o carte duhovnicească, ea este un cod de legi de tot soiul, de legi civile și sociale, nu doar de legi religioase. Educația o începem cu adevărat abia când părăsim școala, ea durează cât trăim. Privesc în jur neputincioasă, dezamăgită chiar, deși totul are și explicații. 40% din spanioli nu citesc o carte. Nu este doar criză economică în Europa, ci și o reală criză de vocație pentru profesorat și preoție, căci tinerii au mai degrabă vocație de Master Chef sau influencer.                                                          De ce?  Ghici ghicitoarea mea!

Destinul ne cheamă…