Saul Bellow: Darul lui Humboldt

de Mirela Teodorescu

 Saul Bellow este exponentul fazei de tranziţie între generaţia modernistă – clasicii modernismului – Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, şi cea a postmoderniştilor: Pynchon, Barth, Coover, Federman etc.

Dacă ar fi să-i lipim o etichetă – simplificatoare ca orice etichetă – s-ar putea spune că Saul Bellow – cel licenţiat în sociologie şi antropologie, profesor la diverse universităţi americane, printre care, cea din urmă şi cea mai durabilă, Universitatea din Chicago – este un scriitor intelectualist. Datorită grandioasei erudiţii în care-şi prezintă romanele, cu o acută luciditate cu care sesizează şi anatomizează faptele de viaţă, introduce în roman eseul, de-sine-stătător (vezi eseul despre plictis din Humboldt), intelectualizează şi cerebralizează experienţa imediată, tema de bază, recurentă în toate romanele sale, o constituie drama intelectualului alienat într-o lume superprogramatică, supertehnicistă, superconsumistă; intelectualul debusolat în faţa unei tot mai ample crize de valori.

Apărut în 1975, Darul lui Humboldt, romanul lui Saul Bellow, a fost imediat recompensat cu un premiu Pulitzer. În romanul lui Bellow avem o critica acidă, intransigentă a societăţii de consum americane, ceea ce, iată, nu a deranjat, cel puţin în aparenţă. Societatea americană, în Darul lui Humboldt, este înfăţişată, fără drept de apel, ca fiind una profund aculturală, deşi străbătută de spirit, dar de un „spirit fără cultură”.

Prin cele două personaje, poetul Von Humboldt Fleisher şi mai tânărul  Charlie Citrine, romancierul surprinde două mentalităţi diferite, dar care au, fără îndoială, multe lucruri încomun. Primul, Von Humboldt, mare amator de Marx, Sombart, Freud, Joyce, crede într-o perfecţiune platonică, mai are încă, iată, acea credinţă într-o perfecţiune originară.

Crede în iluzia creării unui stat în care poeţii să fie repuşi în drepturi, o viziune utopică în care politicienii ar umbla citindu-i pe Yeats şi Joyce, în care şefii de stat major l-ar şti pe de rost peTucidide şi în care el, Von Humboldt, ar fi un fel de Goethe al noii administraţii. Charlie Citrine, în schimb, se dovedeşte, deşi el însuşi poet şi ucenic al lui Von Humboldt, ceva mai pragmatic, dar nu foarte. Nu dispreţuieşte banii, dar nici nu ţine de ei. Nu-şi face prea multe iluzii în legătură cu nimic şi crede că, de fapt, oamenii găsesc ceea ce caută înainte de a căuta, dar nu o ştiu.

Cei doi, Von Humboldt şi Citrine, au în comun condiţia de poet şi amândoi sunt conştienţi că rolul lor în societatea americană moderna este unul aproape nul, căci poetul este o fiinţă, în cele din urmă, demodată, depăşită de dezvoltarea tehnologică şi de pragmatismul adus de acest progres: „şi, în fond, a fi poet e un lucru şcolăresc, femeiesc, bisericesc. Slăbiciunea morală a acestor martiri e dovedită de infantilismul, de nebunia, de beţivănia lor. Orfeu a înduioşat pietrele şi arborii. Dar un poet nu poate efectua o uterectomie sau lansa un vehicul dincolo de sistemul solar. Aşa încât poeţii sunt iubiţi, dar iubiţi tocmai pentru că nu pot face faţă aici. Ei există pentru a ilumina enormitatea încâlcitului hăţiş şi pentru a justifica cinismul celor care spun: «Până şi eu, dacă nu aş fi fost atât de corupt, de insensibil, de slugarnic, de poltron şi de hrăpăreţ, n-aş putea rezista. Ce mai, ia uitaţi-vă la oamenii aceştia blânzi şi duioşi şi simţitori, cei mai buni dintre noi! Au depus armele, bieţii lunatici!»”.

Ceea ce Bellow afirma, în alte circumstanţe: „Can anything as vivid as the characters in their books be dead?” se potriveşte perfect lui Von Humboldt Fleisher, un personaj derutant şi grotesc, amestec de erudiţie şi josnicie. În roman, moartea lui înseamnă un punct de cotitură pentru Charlie Citrine, în postura de narator bântuit de fantoma insuportabilă a lui Humboldt. Spre deosebire de prietenul său, Citrine îşi însuşeşte arta de a trăi din scris, ostentativ, între contracte neonorate, proiecte abandonate şi „banii care produc bani”. Admirator şi discipol al lui Humboldt în tinereţe, el ajunge să depăşească notorietatea acestuia, să inverseze rolurile, pînă când demenţa poetului Von Humboldt îi îndepărtează. Cea mai mare parte a romanului, a confesiunii lui Charlie înseamnă, de fapt, un bocet după cel mort, o încercare de a-l reconstrui, din amintiri şi regrete, pe adevăratul Von Humboldt.

În acelaşi timp, Charlie trece prin comedia neagră pe care o aduce vârsta tîrzie: un nesfârşit şi costisitor proces de divorţ, o amantă care insistă pe ideea căsătoriei şi apoi îl părăseşte, din ce în ce mai multe datorii, apariţia unui pseudo-mafiot zgomotos” El insistă să pună acestea pe seama dispariţiei lui Humboldt şi ajunge astfel la antroposofie, citindu-l pe Rudolf Steiner şi cercetându-şi visele, fantasmele. Probabil că partea cea mai greoaie şi plictisitoare din roman este aceasta în care Charlie încearcă să stabilească o legătură între el şi spiritul universal, ceea ce, în comparaţie cu vitalitatea din restul naraţiunii, pare fad şi lipsit de înţeles. Nu e de trecut cu vederea locul în care se desfăşoară atît evenimentele exterioare, cît şi dramele şi confuziile interioare. Chicago, oraşul în care Saul Bellow a găsit un „acasă” spiritual, apare măreţ, viu, înduioşător în detalii, mai mult decât un decor, suprapersonajul care explică ceea ce personajele lasă incomplet. E singurul care poate media conflicte şi poziţii opuse, care poate cuprinde turnul de fildeş al poetului, jocurile de cărţi pătimaşe, aranjamente, vandalisme, plăcerea standardizată, bucuria pură, toate acestea care semnifică absurdul vieţii urbane. Într-un fel, toate personajele încearcă – şi ratează – să treacă peste standardele unei societăţi create să genereze profit şi bunăstare, încearcă să se apropie nemediat, fără precauţii, să facă un lucru sau altul „pur şi simplu”.

Prin intermediul lui Charlie Citrine, Saul Bellow valorifică teme ca alienarea, bătrîneţea, implicarea socială a artistului, moartea, care, astfel enumerate, sunt lipsite de semnificaţie. Este nevoie de sute de pagini de întîmplări şi explicaţii, vorbe şi gânduri ale fiinţelor de hârtie pentru a da sens ideilor de mai sus, măcar pentru a le contura. De aceea, Darul lui Humboldt afirmă şi încrederea lui Bellow în roman ca gen, singurul care poate cuprinde cel mai mult şi mai adecvat realitatea.

„Lecţia lui Humboldt devine una abstract-parabolică, mulându-se pe ideea de artă autentică, absolută, eliberată de constrângerile oricărei materialităţi. Indiferent de opţiunile sale estetice accidentale, Citrine (un fel de erou iniţiatic în roman) nu poate rata, pe termen lung, acest adevăr ultim.”

In discursul ţinut cu prilejul decernării Premiului Nobel, Bellow spune:

„Există, într-adevăr, o imensă şi dureroasă nevoie de o explicaţie mai largă, mai flexibilă, mai completă, mai coerentă a ceea ce suntem noi, fiinţele omeneşti: cine suntem şi care este sensul vieţii? în centrul preocupărilor umanităţii stă lupta pe care o duce omul împotriva dezumanizării, pentru stăpânirea deplină a sufletului propriu”.

Dar Saul Bellow nu este un antropolog cultural rece, conectat la un intelectualism sec, rarefiat. Eticheta lipită lui Bellow trebuie să cuprindă neapărat şi extraordinara sa calitate de umorist. în volumul O istorie a literaturii americane, Peter Conn apreciază: „Bellow este unul dintre cei mai buni umorişti pe care i-a dat America”.