Scrisul umbrei sau umbra scrisului

(Dan Ionescu, Umbra scrisului, Ed. Scrisul Românesc,Craiova, 2010)

de Daniela Gifu

Mulți dintre tinerii noștri scriitori și-au aflat sursa de inspirație pornind de la întâmplări din viața lor sau a celor apropiați. Nevoia de a se elibera de corsetul afectelor amestecate sau a convențiilor ostenitoare este (parțial) satisfăcută la o aruncătură de gând(uri). Trăsătură regăsită și la scriitorul și publicistul Dan Ionescu, în romanul său Umbra scrisului (apărut la Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2010). “Nu fusesem fericit în dragoste și stăteam ancorat în amărăciunea unei relații curente de teamă să nu pierd visurile de viitor” (p. 26). Neliniștea lăuntrică a personajului din romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, la care facem apel atunci când trăim o dezamăgire în dragoste. Căci, oricât am încerca să înțelegem dragostea, ea rămâne aureolată de o irezistibilă și creatoare forță. Forța de a nu renunța la iubire. “Nimeni nu iubește pe cel care nu poate iubi pe nimeni.” (Democrit).

În urmă cu mai bine de un an, am intrat în posesia acestei cărți. Mărturisesc că timpul, niciodată suficient pentru cele propuse, nu m-a încurajat la lectură imediată. Totuși, am pus cartea pe noptieră, alături de altele care așteptau să-mi fac vreme de ele. Formatul subțire și lung al cărții m-a invitat, în cele din urmă, la lectură. Ceea ce mi-a stârnit interesul, încă de la primele pagini, a fost precizia scriiturii. Aproape matematică. Cum altfel, atunci când pui pe hârtie fragmente autobiografice. Deloc de trecut cu vederea și designul copertei. Sprayat titlul cărții pe fond alb. Aspecte care cointeresează cititorul, îndreptățit să fie selectiv atât pentru stilul autorului care îmbină inspirat modalitățile literare, cât și pentru ținuta grafică.

Romanul dezvăluie o gândire lucidă, profundă și o nepărtinitoare analiză a parcursului unui tânăr în căutarea definirii de sine. Aparent fără un „ceva” anume, în care întâmplări obișnuite, intercalate cu reflecții pe teme diverse, potențate de porniri omenești, sunt înfățișate în lumina proprie. Fără înflorituri obositoare.

Structurată în 40 de fragmente, plasate în secvențe de timp apropiate, cartea pornește pe urmele unui tânăr, student în anul II la Facultatea de Litere, an când intră în contact cu clasa (parcurgerea modulului de practică pedagogică necesar pentru preluarea unei catedre), la același Colegiu Cuza, unde fusese cândva elev. Revederea profesorilor, noua ipostază de cadru didactic, amintirile îl copleșesc.

Valoarea romanului este justificată, mai ales, de amestecul admirabil de stiluri, cel științific (sensul propriu al cuvintelor, regăsit la scurtele lecții de lingvistică) cu cel beletristic (sensul figurat al cuvintelor, cititorul simțind harul poetului Dan Ionescu). Ca atare, scriitura de față răspunde aserțiunii naturalistului francez Buffon că „stilul este omul însuși” („Le style c’est l’homme même”). Romancierul are la îndemână suficiente referințe, lăsându-se, totodată, contaminat de tulburătoare momente, în care fiecare pagină este încărcată salutar de sensuri cu iz psihologic. Pe parcursul povestirii cunoaștem un trecut timpuriu sau un prezent târziu, regăsit, mai mult sau mai puțin, în destinul nostru. Examene permanente, în care presimțim solitudinea în care ne aruncă societatea. “Semantica pildelor mă inspira să deschid legături înspre omul simplu care, datorită bunului-simț deprins pe marginea credinței, nu-și exercita în van orgolii din păreri și impertinențe, din abuzul rostului sau funcției.” (p. 70) Mulți dintre noi știm cât de anevoios era, și este, drumul până la obținerea unui post de titular la catedră. Erai nevoit pentru un an, în cel mai fericit caz, să te mulțumești cu un post de suplinitor, alergând de la o școală la alta ca să-ți acoperi numărul de ore pentru o normă întreagă. “Un succes m-ar fi reabilitat în fața oricui ar fi sperat poate să pierd” (p. 17), cuvinte pe care mulți le-am rostit sau gândit la un moment dat. Un cumul de emoții motivante și motivate, adaugă un plus rândurilor comentate.

Istorisirea ne aduce în plan secund și elemente din perioada comunistă (supărătoarele opriri de energie electrică de la finele anilor ’80, când personajul nostru urma să dea examenul la Facultatea de Litere), fără însă a insista. Evitare aș zice salutară, dacă ne gândim la miile de pagini scrise pornind de la această problematică. Preferă să rămână ancorat între frustrările didactice („cel mai greu într-o clasă cu fete probabil e atunci când ele vorbesc inestetic”) și episoadele amoroase (ne intersectăm cu Adelaida, Simona, Mariana, Ileana, Margareta). Remarcabile sunt și fragmentele din planul secund al romanului, cel al copilăriei, unde sunt zugrăviți sumar unchii Victor și Petre, părinții, sora Aura, bunicii, fiecare amprentând semnificativ memoria personajului nostru.

Dan Ionescu nu dorește să stârnească artificial, reușind prin întâmplările relatate să sensibilizeze atenția lectorului, dând impresia că lucrează pe viu. Istorisirea este construită în jurul aceluiași personaj, prezentând aspecte din două vremi, comunismul utopic și contradictoriu, și tranziția spre democrație, incitantă și stângace. Personajul din roman capătă un contur evolutiv, cititorul ajungând să empatizeze cu trăirile acestuia.

Așteptările celor ce se vor apleca asupra cărții vor fi nu doar satisfăcute, dar le vor face mai suportabilă trecerea din cotidian în visare. Sau, viceversa.