David nu a mai fost chemat la primărie a doua zi; nu era de găsit unul dintre consilieri, iar inspectorii financiari au amânat încheierea anchetei pentru o altă dată, rămasă nestabilită.

         Deși s-a trezit buimac și ar fi băut ceva ca să-și „revină”, David s-a abținut. Și, pentru a fi sigur că se va ține de cuvânt, a trândăvit în pat cu ochii la televizor până aproape de prânz. I-a venit foame. A găsit ceva și a mâncat, apoi a ieșit în grădină să-și facă de lucru.

         Simțea însă că nu-l ajută picioarele. Mai cunoscuse un episod ca ăsta, dar nu chiar așa de puternic și fusese de scurtă durată. Nu numai că abia reușea să țină direcția dorită în mers, dar i se muiau gleznele și genunchii. A luat totuși cazmaua și a început să sape locul de unde fusese scoasă ceapa. „Eu credeam că nu merg drept pe drum din cauza băuturii, dar acum ce am?! Și, uite, când folosesc un picior pentru a apăsa pe cazma, se moaie celălalt! Dacă nu m-aș propti în coada cazmalei, aș cădea”, și-a dat seama cu surprindere David.

         S-a retras în fața casei și s-a așezat îngândurat pe o bancă. După un timp, a fost chemat de Păuna, cumnata sa, la masă. A ajuns cotind. De față erau Pajură și fiii acestuia, Costel și Marian. Deja erau așezați la masa aflată sub nuc, în fața bucătăriei. Îl priveau pe David pe când se apropia abia ținându-se pe picioare. Păuna, soția lui Pajură, tot punea pe masă bucate, aduse din bucătărie.

         – Tu iar băuși? i-a reproșat Pajură.

         – Nu, nene! De-aseară, când am băut cu mata, nu am mai pus nimic pe limbă și nici n-an să mai pun.

         – Atunci, de ce cotești când mergi?

         – Văzui și eu când voiam bine s-o iau la dreapta, dar mă trezeam tot pe stânga. Și sunt negustat de aseară. Ba mai e ceva. Mi se moaie picioarele din gleznă și uneori din genunchi.

         – Asta nu-i a bună, băiete! Du-te îndată la doctor! Atât îți măi trebuia, să rămâi olog, după ce că ești singur și neajutorat, l-a îndemnat Păuna.

         – Nu e singur, ne are pe noi, a zâmbit Costel și l-a fixat cu privirea pe David, pentru a-i observa reacția.

         – Păi da, că voi o să fiți sluga lui, altă treabă parcă n-ați avea! nu s-a lăsat Păuna.

         – Nu e vorba de asta, dar pătimește pe-aci și măi are și alte angarale de dus, s-a pronunțat Pajură, încă sub influența celor aflate la primărie. Acum te duci la dispensar, îți iei trimitere și mâine te duc la doctor, în Oraș. Ai înțeles?

          Într-adevăr, Pajură îi acorda o mare atenție lui David și îl ajuta cu tot ce putea. Dincolo de toate acestea făcute pentru David și în memoria fratelui său, nu dorea ca tot ce agonisise Gore să se ducă pe apa sâmbetei și să se pomenească „cu cine știe ce strinca megieș”, ca urmare a înstrăinării averii fie de către David, fie de către copiii acestuia, „porniți pe căi greșite, în afar’ de Cătălina”, pe care, pretindea că el o dăduse și o întreținuse la facultate. De aceea, Păuna și băieții căutau să întrețină o atmosferă în jurul său din care David să înțeleagă „că fără ei, l-ar mânca și câinii, că nu mai e bun de nimic! Iote, acum nici pe drum n-o să mai poată merge de unu’ singur.” Urma ca, la momentul potrivit, David să fie convins a face act de vânzare-cumpărare lui Pajură sau unuia dintre băieți, pe averea ce o deținea, în schimbul ajutorului pe care aceștia urmau să i-l acorde.

         La policlinica celui mai mare spital de urgență din Oltenia, doctorii au hotărât internarea degrabă a lui David, cu un diagnostic alarmant, „podagră”, pe un fond de diabet avansat, care ar fi putut duce la pierderea piciorului.

         A fost prima dată când Pajură a văzut piciorul lui David și s-a speriat: de la pulpă în jos era de o culoare roșietică spre violaceu și din ce în ce mai închis la culoare spre gleznă, unde devenea chiar negricios pe exterior, iar pe interior rămânea mai aproape de violaceu; degetele, mai ales cel mare, erau amorțite, cu noduli care le deformau și cu răni, ridicând mari semne de întrebare pentru medic.

         – Tu n-ai observat așa ceva la piciorul tău pân-acum? l-a certat Pajură.

         – Am considerat că trece, dacă uneori culoarea asta era mai deschisă. Negricioasă acum o văd; era doar vineție.

         – Știi că începuse și la piciorul celălalt?

         – N-am observat nimic.

         – Dacă nu se va rezolva cu tratament, îți vor tăia piciorul, spuse medicul.

         – Ăștia îmi taie piciorul, ăia de la primărie îmi taie pensia… Eu de ce aș mai trăi? Oricum, n-aș mai avea cu ce.

         – Să nu te mai aud spunând vorbe d-astea! Știi bine cât de mult țin la tine Costel și Marian. Vrei să le faci inima rea?

         David l-a privit lung și trist pe Pajură. A pus capul pe pernă și a încercat să se întoarcă cu spatele, dar a renunțat. S-a mișcat totuși atât cât să dea de înțeles că vrea să rămână singur. Pajură l-a sfătuit să fie cuminte, să-i asculte pe medici, i-a urat de sănătate și a plecat.

Tristețea lui David s-a accentuat. O lacrimă, urmată de altele, i s-a prelins pe obraz și s-a oprit pe perna de spital. Gândurile l-au cuprins din toate părțile. „Tata a avut dreptate. Sunt un neisprăvit care nu e în stare să țină o familie. Pe deasupra și ticălos, dacă mă gândesc la Meri și la Raul”, și a rămas cu gândul la acel moment al vieții.

„Tata mă citise bine, dar mama, tot mamă! Era singura care îmi era alături și îmi ascundea prostiile, zicea ea, măgăriile, zicea tata. Chiar în momentul când i-a imputat că încearcă să-mi acopere, ce grav s-a exprimat!, toate nelegiuirile și o să-și amărască zilele cu mine cât va trăi, tot tata a avut dreptate. Numai că el a trecut prea repede în lumea celor drepți… Da, și s-a spus atunci – oare ar putea fi adevărat? – că din cauza mea s-a prăpădit. Nu prea am dat atenție la ce spunea lumea. Mama s-a mai pătimit singură plângându-mi de milă. Pe ea a durut-o mult atât conflictul, dar mai ales împăcarea mea cu Gore. Ea nu concepea ca fiul ei să intre într-o familie de ciobani, când pe mine mă aștepta cu lacrimi în ochi o distinsă ingineră ce purta în brațele ei delicate pe fiul meu. Și încă în ce mod am ajuns între ciobani! Cred că de-atunci mi s-a zdruncinat și sănătatea! Nu, nu! Cu Meri nu m-am purtat frumos, am fost un netrebnic. Un suflet nobil și o ființă atât de gingașă nu merita asta din partea nimănui, darămite din partea mea. Soarta blestemată m-a adus aici. Hei, de n-aș fi căzut pradă acelui moment cu Evelina, alta ar fi fost situația. Nu aș mai fi avut de a face cu Gore. Dar ce-aș fi putut să fac? Prea se ținuse după mine provocându-mă, iar atunci m-am nimerit și puțin băut. De fapt, până după moartea mamei eu nu am simțit influența băuturii, deși consumam frecvent. Ori, după moartea ei, oi fi început să beau mai mult?!”, și iar i s-au blocat gândurile.

         „ Evelina? Da, Evelina mi-a făcut trei copii, de care eu nu am fost în stare să am grijă nici înainte, dar mai cu seamă după ce pe ea mi-a luat-o Dumnezeu. Numai una, Cătălina, merge bine cu facultatea, dar Pajură zice că datorită lui, deși fata ține foarte mult la mine. O fi și cum spune el, eu știu! Pe timpu-acela eram ocupat la primărie, Evelina era cu copiii, el s-a dus cu ea pe la școli, pe urmă la facultate. Cică îi plăcea că pe unde ajungea, pe-acolo i-o lăudau profesorii. Offf! Uite că nu am ajuns la capătul vieții și îi văd deja sfârșitul. Firul vieții mele trebuie tăiat aici, ca să nu-i mai încurc și pe alții. Da, da! Hotărât lucru, ăsta!”

         A ascultat atent. În jurul său era liniște, iar bolnavul din celălalt pat, de când îi puseseră perfuziile, nu se mai mișcase.

         David s-a ridicat în capul oaselor, apoi a coborât din pat și s-a îndreptat spre fereastră. A ascultat din nou, rotindu-și capul. Liniște totală. A răsucit cremona ferestrei și a deschis-o. A privit peste pervaz. De la etajul al cincilea unde se afla, nu vedea decât, spre dreapta și spre stânga, un șir de traverse care formau un fel de pergolă deasupra etajului întâi, „probabil pentru a-i fi ferit pe cei care circulă în jurul spitalului de eventualele obiecte căzute de pe la ferestrele saloanelor”, și-a închipuit el. Pe una dintre grinzi se putea observa un cearșaf încolăcit. A privit în zare. În plan îndepărtat, câțiva cai pe o pajiște verde, iar de pe aeroportul sanitar tocmai se înălța un avion de „Crucea Roșie”.

         A tras un scaun și s-a urcat pe acesta și de aici pe calorifer, apoi a pus un picior pe tocul ferestrei, aplecându-se către afară pentru a vedea până aproape de zid, în dreptul său. Înainte de a fi pus și celălalt picior, și-a adus aminte că trebuia să spună o rugăciune și să-și facă cruce.

         În timp ce se închina, ușa salonului a fost deschisă brusc și asistenta de salon a țipat cât a putut, a aruncat cutiile cu medicamente pe care le aducea, l-a prins de pijama și a tras cu toată forța sa. Au căzut împreună, unul peste altul, pe covorul de linoleum. Bolnavul de alături nici de data asta nu s-a mișcat.

         – Ce faci? s-a răstit asistenta pe când nu se ridicase.

         – Voiam să văd ce e pe-afară… Știți, eu am fost agronom, îmi place câmpul verde…

         – Ba voiai să sari, ca să ajungi la… loc cu verdeață.  Eu nu văzui ce făceai? Singur nu te mai las. Cred că treci printr-o depresie și ești în stare să repeți gestul.

         – Nu, doamnă. Eu vreau să mă fac bine, a susținut David

         – Nu cred. Te pregăteai ca să sari, tocmai îți făceai cruce.

         – Și ce mare pagubă era dacă săream? Eu scăpam de necazuri și cu trupul întreg, lumea scăpa de un gunoi ca mine, nu-i mai încurcam și pe alții.

         – Parcă ziceai că ești agronom?

         – Și cine mai are nevoie de agronomi în ziua de astăzi?

         Asistenta de salon și-a scos din buzunar telefonul mobil și a sunat:

         – Domnule doctor, sunt Mirela. Vă rog să veniți urgent până la 526.

         – Nu, nu! Veniți acum, că mi-e frică! Vă rog foarte mult!

         David privea îngândurat. Clipea des și transpirația curgea abundent pe tâmplele lui. Se simțea rușinat în fața asistentei, iar acum urma să se confrunte cu medicul.

         Acesta nu a zăbovit prea mult. Devenise și el curios. Mirela i-a prezentat situația. El a înțeles intenția bolnavului, dar, pentru a se liniști cu toții, inclusiv David, l-a rugat să ia loc lângă el pentru o discuție… prietenească:

         – Spune-mi, te rog, cu cine te-ai văzut ultima dată, înainte de a fi venit asistenta Mirela?

         David i-a relatat cu lux de amănunte întreaga discuție cu Pajură, inclusiv sfatul și urarea acestuia de la sfârșit.

         – După ce ai rămas singur ce-ai făcut, acolo în patul dumitale, unde văd perna udă?

         – Am stat întins și cuprins de gânduri.

         – Anume, ce fel de gânduri și din care perioadă a vieții?

         – Aș spune că am trecut în revistă toată viața, cu bune și cu rele.

         – Și ai ajuns la concluzia inutilității dumitale, nu?

         – Da, a confirmat David.

         – Iar mie mi-a spus că astăzi agronomii nu mai au niciun rol, nimeni nu mai are nevie de ei, dânsul fiind agronom de meserie, a confirmat asistenta.

         – E clar. Pe lângă faptul că e speriat că îi tăiem piciorul, suferă de o gravă depresie nervoasă, plus alte boli care îl macină. Sună la neurologie ca să-l transferăm la ei, unde au căi și mijloace specifice de tratament, a spus medicul către Mirela, în șoaptă, în timp ce se îndrepta spre ușă.

         – Domnule doctor, vă rog nu mă lăsați singură cu el!

         – Nu avea nicio grijă! E cârpă, a șoptit el Mirelei.

         David a fost tratat atât la neurologie, cât și la alte secții, inclusiv pentru gută; după vreo 10 zile juca table cu alți bolnavi și se părea că totul a trecut. Piciorul nu mai era umflat, dar păstra în mare parte acea culoare violacee.

         I-a fost făcută ieșirea. Pajură, Costel și Marian au fost bucuroși să-l ia acasă. I-au promis medicului că vor avea grijă să-și ia medicamentele și să respecte regimul alimentar.

*     *

         După ce fusese de Crăciun acasă și aruncase câteva vorbe despre eventuala sa căsătorie, pe la mijlocul lunii februarie, Cătălina a venit din nou. De data aceasta, insista ca David să meargă în Oraș, unde ea și pretendentul la căsătorie erau studenți, pentru a se întâlni ambele părți – într-un restaurant, pe teren neutru, pretinsese viitorul mire – în vederea exprimării acordului cu privire la căsătorie.

         – De ce să nu te duci? i-a zis Pajură. Îți îmbraci unul din costumele din tinerețe, că, uite, ai slăbit în timpul spitalizării și încă nu ți-ai revenit și, ca orice tată de copil, vezi despre ce e vorba, ca să nu dea cu ochii-n foc. Trebuie să apreciezi gestul fetei de a nu se căsători fără acordul și binecuvântarea părinților.

*     *     *

         Într-o sală special amenajată a vechiului și frumosului restaurant „Minerva” din Oraș, deja așteptau nerăbdători Nicola Davidov, Maria și Raul, când și-a făcut apariția Cătălina, însoțită de un ins de înălțime potrivită, cu plete cam rarefiate și încărunțite care fuseseră cândva blonde și ondulate, ochii, cândva albaștri, acum mai mult cenușii și… scăpați undeva sub niște sprâncene stufoase, fața palidă și complexat psihic după cum se fâstâcea în fața lor, poate din cauza mersului greoi.

         După un moment de derută, Maria a tresărit. „Parcă am mai văzut undeva această cravată și costumul acesta, acum demodat!!” Peste încă puțin timp, nu i-a fost greu să recunoască în insul respectiv pe acela care cândva fusese iubitul său, David, tatăl natural al lui Raul, dar care uitase de amândoi și se hârjonea cu „eleve” de liceu, venite în „practică agricolă” la gospodăria de stat unde el devenise proaspătul inginer de mare perspectivă, curtat de atâtea fete.

         Maria s-a abținut să arate cine este, atât din jenă, dar și pentru a constata dacă el o recunoaște.

         Tinerii au făcut prezentările și s-au așezat la masa mare și rotundă. La un semn, ospătarul a pus pe masă câteva delicatese comandate de Raul în prealabil.

         Au început diverse discuții. Maria, spre surprinderea lui Nicola, a ajuns să vorbească despre părinți care își abandonează copiii, apoi despre indivizi care își abandonează consoarta și copilul. Cu toate acestea, David nu și-a dat seama că ar fi omul în cauză. Ținea mereu privirea plecată ca urmare a complexelor sale de om scăpătat și inutil societății, în fața altora care radiau de bunăstare și  fericire.

         Când toți au observat că discuția se apropie de sfârșit și tinerii așteptau cu nerăbdare încuviințarea căsătoriei, Maria s-a adresat direct lui David:

         – Nu are importanță unde a crescut Cătălina. Un copil crescut la țară, după mine, este superior unuia crescut la oraș sub aspectul cunoștințelor și experienței de viață pe care i le-a oferit în mod direct natura, în mijlocul căreia a trăit. Aflați că și Raul a crescut la țară, la bunicii de la Făgureni…, și a așteptat să vadă reacția lui David, dar acesta a rămas ca inert.

         Maria a avut impresia că David nu a auzit cele spuse și a revenit:

         – Ați auzit de localitatea asta de sub munte, domnule David?

         – Nu numai că am auzit, dar mă leagă de ea două momente cruciale ale vieții mele; acolo eram cu gândul acum, a bâiguit David.

         – În ce constau acestea, domnule David? a devenit curioasă Maria, când a auzit că e vorba de două.

         – Primul a însemnat cea mai frumoasă pagină a vieții mele; acolo o găsisem pe zâna sufletului meu neastâmpărat, cu care trebuia să mă fi căsătorit. Și acum, după atâția ani, mă trezesc noaptea și mă întreb de ce oi fi făcut eu neghiobia  de a o fi părăsit?

         – Și al doilea moment? a insistat Maria, deși lui David îi curgeau lacrimile deja.

         – Da. Acolo a fost omorât socrul meu, ciobanul Grigore Istrătoiu; am fost în repetate rânduri pe drumurile alea, ba la poliție pentru clarificarea crimei, ba la procese, După ultimul proces, pe care a dat Dumnezeu și l-am câștigat, la întoarcerea spre casă, am făcut accidentul în care mi-am pierdut soția. După asta am ajuns un gunoi al societății. Mai bine muream eu ca să nu-i mai încurc pe alții.

         Apoi a izbucnit în hohote. Momentul a fost respectat de toți cei de față.

         – Am auzit de Istrătoiu. Multă lume lua brânză numai de la el; chiar și părinții mei. Avea marfa cea mai bună și prețurile sub piață, a încercat Maria să risipească tristețea care plutea peste toți.

         David abia acum și-a ridicat ochii și a privit-o atent pe Maria.

         – Dumneavoastră sunteți fiica profesorilor Dumbrăveanu?

         – Da și mama lui Raul, care a crescut fără tată până când mi-am luat gândul de la tine și am dat curaj acestui Om, care aștepta cuminte îngăduința mea. Iată de ce căsătoria aceasta nu poate avea loc. Raul și Cătălina sunt frați după tată. Raul nu este altul decât copilul pe care l-ai dat uitării într-un sat de munte, până când l-a luat acest Nicola și l-a așezat lângă Petrișor, fiul lui, iubindu-i sau dojenindu-i fără nicio diferență, s-a dezlănțuit din nou Maria.

         Când l-a privit, David era din nou în lacrimi. S-a ridicat, s-a închinat și a zis:

         – Pentru toate astea, eu, David Râureanu, sunt singurul vinovat. Mă bucur că ți-ai găsit fericirea într-o căsnicie cu un om minunat. Aș vrea ca Raul și Cătălina să rămână ca frații, fiindcă frați sunt. De la voi și de la ei eu nu mai doresc altceva decât să mă iertați!

         – Te-am iertat demult, i-a transmis Maria.

         – Oricum, firul vieții mele se apropie de sfârșit. Să dea Dumnezeu ca al vostru și al lor să continue în fericire până la adânci bătrânețe. Nicio grijă, Cătălina și Raul își vor găsi fiecare perechea! Principalul este să fie oameni nu doar cu știință de carte, dar și cu suflet curat. Restul le oferă viața. Domnul să fie cu voi și să vă ferească de orice rău!

         David s-a ridicat și a plecat. În urma lui s-a așternut liniștea. Cei mai stânjeniți de cele petrecute au fost cei doi tineri, până când, privind unul în ochii celuilalt, Raul a săltat din umeri și a zis:

         – Asta e situația, nu avem ce face!

         Îndată au auzit larmă pe stradă și multă lume alergând spre Biserica Sf. Dumitru. Apoi s-a auzit sirena unei mașini de salvare.

         – Ce s-o fi întâmplat? a sărit Nicola de pe scaun.

         – Ne ducem noi ca să vedem, s-a oferit Raul, prinzând-o pe Cătălina de mână, dar ea s-a smuls de lângă el după câțiva pași.

         Când au ajuns, cineva povestea întâmplarea în fața unei mașini utilitare: „Eu îl văzui când își potrivi în mână o hârtie, așteptă să se apropie mașina și, când aceasta mai avea doi metri până în dreptul său, se aruncă cu toată hotărârea. Șoferul nu mai avea ce să facă.”

         După ce l-au văzut când a fost urcat în mașina salvării și au ascultat relatarea acelui cetățean, tinerii s-au întors. Raul a relatat cu tristețe:

         – Tata s-a aruncat înaintea unei autoutilitare. Am văzut și biletul scris de el și aflat în mâna șoferului: „Aici s-a rupt firul vieții mele, pe care n-am știut s-o prețuiesc. David Râureanu.”