Solomon Marcus: Înţelepciunea binevoitoare
de Ştefan Vlăduţescu
Unii oameni ar trebui să fie eterni: fie prin puterea caracterului şi/sau a minţii lor, fie prin iubirea şi respectul nemărginit ce li-l poartă cei care i-au cunoscut şi pe care i-au sprijinit. În linia de relevanţă aristotelică a acestei premise, profesorul Solomon Marcus ar trebui să fie de două ori etern: pentru ce a făcut cu sine şi pentru ce a făcut cu ceilalţi. Din această perspectivă vedem cartea „Întâlniri cu/meetings with Solomon Marcus”, 2 volume (Bucureşti, Editura Spandugino, 2011), publicată în coordonarea Laviniei Spandonide şi a reputatului om de ştiinţă Gheorghe Păun.
Cartea este scrisă la mai multe mâini. Materia ei se cristalizează pe convergenţa a două direcţii. Mai întâi, academicianul Solomon Marcus prinde într-o radiografie sintetizatoare biografia sa existenţială şi ştiinţifică. Apoi, sunt antologate scrieri reprezentând evaluări ale omului şi savantului de către persoane şi personalităţi care l-au cunoscut şi i-au citit opera sau părţi ale acesteia. Este vorba de peste 450 de oameni care au avut bucuria de a-i fi aproape cu diferite prilejuri şi în variate contexte particulare sau ştiinţifice.
În intenţia coordonatorilor volumele trebuie: a) să constituie „o carte cu amintiri, evocări, aprecieri (uneori critice) despre Marcus – colegul, prietenul, profesorul, matematicianul, omul de cultură, studentul, omul pur şi simplu”, b) să „strângă laolaltă mărturii din partea celor care s-au întâlnit, în cele mai diferite împrejurări, cu Solomon Marcus şi c) să marcheze „toate etapele vieţii sale”, „toate generaţiile cu care a interacţionat”, „toate promoţiile de studenţi sau doctoranzi cu care a lucrat”.
Această componentă am numi-o oglinda alterităţii. Ea este, nimic de zis, importantă şi revelatoare. Arată cum după 1970 lumea ştiinţifică s-a impregnat de Solomon Marcus. Lingvistica matematică, poetică matematică, semiotica, matematica, bioinformatica şi teoria informaţiei sunt astăzi mai bogate sau mai bine sistematizate prin intuiţiile, abducţiile şi imaginaţia sa. O admirabilă capacitate a făcut să vadă pentru noi şi să ne spună ce este dincolo de vălul de iluzii ale experienţei directe şi dincolo de reverberaţiile conceptuale ale unor lucruri insesizabile experienţial, definitiv abstracte.
O a doua componentă ce iradiază în spectrul semnificaţional al cărţii o reprezintă formarea de oameni. Sub o irepresibilă subiectivitate desprind că cel puţin doi mari specialişti se pot numi marcusieni: Gheorghe Păun şi Mihai Dinu. Unul continuă linia matematică-informatică, iar celălalt o dezvoltă pe cea lingvistică şi de comunicare.
Aşa cum Solomon Marcus îşi recunoaşte ca mentori pe Miron Nicolescu, Grigore C. Moisil, Simion Stoilow şi Dan Barbilian, la rândul lor cei doi reputaţi cercetători îl consideră pe Solomon Marcus ca mentor-formator. În cazul profesorului Mihai Dinu, întâlnirea este asimilată cu unul dintre „momentele cruciale” ale destinului său, iar Solomon Marcus este considerat o revelaţie extatică. Profesorul Gheorghe Păun îi confirmă lui Solomon Marcus, dincolo de excepţionalele calităţi de descoperitor, şi vocaţia de „mentor”, recunoscând că „a crescut în directa apropiere a Profesorului”. Sunt două exemple de recunoştinţă şi mulţumire pentru ce a făcut profesorul Solomon Marcus pentru doi dintre cei mai înzestraţi studenţi ai săi.
Ceea ce însă constituie miezul celor două volume şi valoarea lor intelectuală majoră nu sunt evocările şi amintirile contributorilor, de altfel excelente ca gest uman şi de recunoştinţă. Partea esenţială o constituie capitolul „Idei călăuzitoare” din volumul 1. Aici, îndreptându-se spre sine, spiritul investigativ îşi revelă şi evaluează contribuţia ştiinţifică.
Scot în evidenţă mai întâi o clarificare majoră pe care o realizează Solomon Marcus şi pe care s-a întemeiat ipoteza pe care am elaborat-o despre comunicarea fară de informaţie. Teza noastră este că în miezul ontologiei informaţiei stă raportul comunicare-informaţie. Uneia dintre cele trei axiome instaurate ştiinţific despre acest raport i-am spus axioma Magoroh Maruyama – Solomon Marcus: este axioma existenţei unei comunicări fără transfer de informaţie. Subsecvent, axioma întemeiază ideea că sfera comunicării este mai extinsă decât sfera informaţiei, informarea fiind comunicare de informaţii. În cartea de faţă profesorul Marcus arată: „Am acordat o atenţie specială comunicării în absenţa unui transfer de informaţie”.
Ne oprim şi asupra contribuţiei profesorului în ce priveşte paradoxul. Fundamentală este constatarea că „paradoxul a evoluat de la periferia cunoaşterii, unde se află la începutul secolului al XX–lea, spre centrul ei”. Fenomenul paradoxului este decodificat drept „suprapunerea a două niveluri, de obicei distincte, ale realităţii, ale limbajului, ale cunoaşterii, ale gândirii sau ale comportamentului” (p. 223). În altă parte, S. Marcus mărturiseşte: „am regăsit în matematică gustul paradoxului şi sentimentul infinitului, atât de importante în literatură”. Pe această direcţie, putem spune că unele dintre preocupările profesorului Solomon Marcus în ce priveşte paradoxul, matematica şi literatura îşi găsesc un continuator în profesorul Florentin Smarandache. Matematician reputat la rândul său, Florentin Smarandache este preocupat de paradox şi întemeiază paradoxismul drept curent literar. Acest curent literar, credem, este primul din istoria literaturii care se bucură de un fundament ştiinţific. Cu aderenţi în SUA, Australia, Asia, Europa etc., paradoxismul face figura unui tip revoluţionar de gândire literar-artistică.
Din „idei călăuzitoare” înţelegem acum mai bine structura ideatică a reflecţiei marcusiene despre temporalitate, despre paradox, despre comunicare-informaţie, despre joc, despre metaforă, despre principiul holografic, despre spaţiul non-Euclidian, despre mit sau identitate.
În mod abductiv, este de spus că un astfel de bilanţ al contribuţiei tuturor academicienilor şi membrilor corespondenţi ai Academiei Române ar fi benefic pentru traiectul culturii române. Information Age este o perioadă a abundenţei, chiar a excesului de informaţie: informaţia depăşeşte capacitatea de computare a intelectului preocupat să fie la curent în domeniul său cu mai tot ce se întâmplă. De aceea, sinteze de genul „ideilor călăuzitoare” sunt salutare.
Din evocările şi amintirile contributorilor şi din radiografia de sine a profesorului Solomon Marcus rezultă un tablou existenţial recognoscibil. În acest tablou se cristalizează formula existenţială a savantului Solomon Marcus: 1. trăire calmă şi răbdătoare în numele unui ideal de omenie şi demnitate ştiinţifică; 2. permanentă rămânere departe de interese fade, meschine, stringente şi imediate; 3. neîncetată încredere în triumful binelui, al credinţei şi al adevărului; 4. trăire astfel ca în spaţiul marilor idei zidirea să fie dusă până la capăt; 5. onestitate în determinarea demnă în societate şi armonizarea cu lumea; 6. statornicie gravă în căutarea noului, 7. deplină adaptare la timp şi la gând; 8. cunoaştere, încredere în sine ori în celălalt; 9. finalmente, flexibilitate şi înţelegere pentru limite şi neputinţe. Dacă ar fi ca, în orice caz abuziv, să-l introducem într-o casetă de esenţă limbajuală l-am defini pe Solomon Marcus prin formula „înţelepciune binevoitoare”.
Cartea în două volume însumând circa 1800 de pagini constituie un omagiu generic, un compendiu de cunoaştere şi o lectură plăcută, reconfortantă, căci duce spiritul la o altitudine ridicată a reflecţiei şi plăcerii estetice.