https://blog.revistaderecenzii.com

Spirala e titlul ultimului roman de ficțiune autobiografică semnat de Geo Constantinescu, apărut în 2024 la prestigioasa editură Eikon. Bulversant și plin de adevăruri ce țin de încleștarea istoriei recente, poate fi un Ghid pentru cei ce caută un drum spre mai bine, spre adevăr, pentru cei ce se caută pe sine într-o lume mereu în schimbare, cu încercări de tot felul.  «Generația celor care ne-au dat viață, dar și generația noastră, a celor care prin trecerea inexorabilă a timpului trebuie să ne încheiem destinul biologic, vinovate sau nu de acele ascensiuni ale răului, trebuie să-i pregătească pe cei ce vin să apere ființa și civilizația, mereu, când vor constata că vor tâșni din peșterile conștiințelor lor antediluviene, sălbaticii violenți și cruzi și vor continua cu amenințările și dezastrele». Citat din nota copertei.

Povestea itinerariului intim al copilului e marcată de începutul de viață. Mirosuri aspre de ierburi rele și flori sălbatice și urâte, a reveriilor și a refugiului în visuri himerice, îndrăznețe, dorința desprinderii de placenta satului mărginaș și de acele fâșii de țarină. Cu bune și cu rele, cu zâmbetul speranței și lacrimile inerente existenței, o lumină legată de copilărie, părinți și neam, îl va urmări și ghida mereu precum un tovarăș fidel. Conștiința proprie contrastează cu a celor impregnați de propaganda zgomotoasă a “țării prietene” și de corurile “revoluționare ”. “Eu nădăjduiam să ies într-un final din satul acesta secătuit, crucificat în trude zadarnice și grele, părăsit de cei care nu se mai mulțumeau cu starea de fapt.” Râvnea la cei ce se întorceau la sărbători acasă în haine orășenești, uniforme albastre și cravate ce păreau elegante, șepci… În naivitatea sa își dorea să fie ca ei, să cucerească noi zări, și așa se face că va ajunge la Grupul școlar Electroputere, faimos cândva. Cunoaște viața la cămin, dar și pe studentul rătăcitor Valerică, ieșit de la reeducarea din Pitești, și pe Nicu Piele, cu destin asemănător; cei care vorbeau frumos de poeții Apollinaire, Mallarmé, Federico Garcia Lorca. Lucrurile simple ale vieții, urcatul treptelor în ierarhia socială, aventurile erotico-amoroase, puterea de a nu dispera vreodată, urzesc filonul biografiei. Autorul face parte din generația mea, este dintre cei care știu că după terminarea studiilor, fiecare zi înseamnă o nouă și inedită lecție. Odată cu pensionarea, a venit momentul de a face bilanțul, reconsiderând etapele vieții și trage anumite concluzii. S-au petrecut atâtea lucruri bune, altele derutante, terifiante și emoționante, din care cele legate de iubirile reale sau platonice se detașează cel mai adesea pline de candoare, dar și cu regrete sau semne de întrebare. Pentru că vraja feminină îi însenina sufletul, dialogurile lungi cu iubitele fiind adesea “mai mult monologuri ale mele, refugii pure și simple în cuvinte”. E bine să știm că nimic nu este nesemnificativ, de la cea mai banală poveste, întâmplare, până la cea mai mare aventură. Totul contează și lasă urme, mici amprente sau mari cicatrici până-n adâncul sufletului. «Eu, cu valiza mea militară purtată de generații de bărbații familiei, sedus de întinderea molcomă a Bărăganului pârjolit, de casele mici și mohorâte, de gările înțesate de călători obosiți și modest îmbrăcați, dar și de câte-o frumusețe blondă și elegantă ce făcea notă discordantă cu lumea tuciurie din jur, zgomotoasă». Timid, dar cu ochi hămesiți de dragoste, stârnește simpatia inaccesibilei Luminița, cea care are o rătăcire de o noapte cu tânărul recrut.      Lecturile, disciplina și dorința de a se cultiva și avansa l-au transformat pe povestitor și făcut să progreseze cu pași mici dar siguri. A învățat să se cunoască descoperind lumea; privirea asupra altora s-a modificat și orizontul s-a deschis în fața sa, transparent, descoperind un alt soi de trai  și de a fi împlinit. O serenitate a fiecărei clipe, o metmorfoză interioară. Avem în comun adolescența, inconștiența ei, o parte a vieții petrecută în anii socialismului, ani ce ne unesc încă  ca un “stigmat“ comun de tristă /fericită amintire. Autorul ne împărtășește multe din experiențele și tenacitatea povestitorului, naivitatea chiar, poveștile de falsă iubire, mai degrabă episoade erotice, dar și concluziile ce țin de înțelepciunea omului trecut prin furcile caudine. Viața omului angrenat în munca la diverse instituții, și viața paralelă de poet, de om visător, m-a dus cu gândul la viermele de mătase închis în cocon. E deajuns să desfaci învelișurile inimii și sufletului, pentru a te releva luminii, oamenilor. Complicitatea, relațiile cu diverse femei, unele promițătoare, altele dezamăgitoare, îl lasă adesea cu-n gust amar. Treaptă cu treaptă pășește pe scara spiralată, plină de surprize. Ne descrie și nouă aceste trepte, ce pot părea uneori neglijabile, drumul sinuos al cunoașterii. Pentru toți vine timpul să caute răspunsuri la întrebările pe care încă nu și le pun. Totul e posibil, totul e realizabil; nu există imposibil, dar există un preț pentru tot. Trăim într-o lume a aparențelor, împrejmuiți de stres și negativitate, lipsă de timp și de curaj. Ajută-te și Cerul te va ajuta! Aceasta pare să fie lozinca romanului Spirala. E necesară o investiție enormă în tine însuți pentru a obține un rezultat, o voință fără cusur. Echilibrul în viață există, ca și soarele în plină iarnă. Pe chipul său dominau niște ochi buni, o înțelegere binevoitoare a tot și un magnetism firesc. Lucru ce nu-l face și plăcut șefilor, fiind adesea în conflict deschis cu aceștia, dându-și demisia de la câteva locuri de muncă. «Hulit de politrucii din fabrică, părăsit de fecioara sedusă de bătrânul doctor sau abandonat de Corina, am descoperit în muncă forța de a depăși impasul în care mă aflam.” Personajul devine și tată dintr-o eroare, dacă se poate numi astfel o relație improbabilă între doi intelectuali. Are un fiu de care știe doar că există, “rodul unei aventuri de o noapte”. Instinct de conservare, orgolii și vanitate de ambele părți, specific adesea epocii.

Universul narativ are la bază spectrul amintirii și al trăirii în lumea ce i-a fost dată și efectul acesteia asupra constiinței creatoare. O conștiință critică și o terapie prin scris, de aducere aminte a evenimentelor din satul natal, cozile ce se formau de la miezul nopții pentru alimente etc. “Politicul o luase razna, nu-l mai interesa realitatea înconjurătoare. Să te prefaci că înțelegi, că ești entuziasmat, să te prefaci că te supui”. Dar viaţa trebuie trăită, spune la un moment dat, amintind remarca unui șef: «statul e cel mai bun patron, față de exploatatorii sălbatici din Occident ». Se fac referiri la anul 1989, la răscumpărarea celor patruzeci de tone de aur, la întâlnirea lui “Pingelică” cu Gorbaciov, noiembrie ultimul bal, revoluția televizată din decembrie, anarhia și dezastrul economic ce au urmat. Avea vârsta lui Hristos. Urmeaza câțiva ani de alergătură pe la evenimentele culturale într-o societate buimacă condusă de un președinte emanat. “Agricultura a fost abandonată, sistemele de irigații devastate, iar industria care o deservea, din nou, falimentată. Așa ne-am trezit într-o țară eminamente consumatoare, plină de datorii garantate și plătite parțial vânzând cu ghiotura bogățiile solului și subsolului. Trecutul îl uram, mă îndârjise, prezentul mă descumpănise. M-am întors la catedră” …

 Dorise să fie profesor, să devină critic și istoric literar, gazetar cultural. Prima ieșire din țară a făcut-o pe baza unei burse de șase luni la Madrid, fiind impresionat inițial de frumusețea, luxul și strălucirea aeroporturilor. “Mă lăsam furat de seducția istoriei clipei, mă lăsam vrăjit de condeiele sprințare ale unor genii gazetărești,… mă fascina erudiția lor, mă aruncam în cotidianul cultural, cu imense beneficii spirituale”, amintind de îndrumătorul pentru licență, profesorul Leon Baconschi, fratele poetului. Refugiul său era în cărțile pe care le citea, în ce comenta apoi sau compunea, scria, publicându-și textele în reviste, citindu-le în cenacluri. Era o formă de a-șí prezenta sufletul (eu-l nevăzut) celorlalți. O formă de cunoaștere reciprocă și chiar o validare. Implicarea în cauze nobile poate salva suflete. Este timid ca barbat. Dar o pădure e frumoasă pentru că are mulți copaci, cum zicea Ajder referindu-se la autori și la promovarea (sau nu) reciprocă. Memoriile nu se scriu la douăzeci de ani, sunt cărți cu care ieși din literatură, nu intri. “Spirala vieții trebuie să continue. Pe acest Pământ generos și neîntrecut în frumusețe și dărnicie, pe această planetă  a speranței, unde cultura a ridicat omul la cele mai înalte culmi. Partea de viață care mi-a mai rămas, tocmai acestor valori o voi dedica-o, convins că omenirea își va găsi până la urmă forța pentru devenirea firească…” , scrie și datează: Craiova, la 15 mai 2023.