Cronică* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8  / 2018

La origine teză de doctorat, lucrarea Ștefan Augustin Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității, de George Vulturescu, însoțită de o prezentare a criticului și istoricului literar, Cornel Ungureanu, are trei capitole, o Addenda și Anexe: Conjurația „Jocului privilegiat” și tiparele eterne, Poetica lui Ștefan Augustin Doinaș, Nupțiile fragmentului și Addenda. Primul dintre ele face o trecere în revistă a principalelor aspecte care diferențiază opera lui Ștefan Augustin Doinaș de lirica modernistă. Astfel, George Vulturescu observă: „sensul mirării e pierdut la Ștefan Augustin Doinaș; încolțirea semințelor nu e o repetare o re-naștere, ci o copie secundă” sau: „Toate elementele câmpiei țes o orizontalitate care îi este definitorie, ca spațiu ontic, poeziei sale”.

Al doilea capitol, cel mai amplu, Poetica lui Ștefan Augustin Doinaș, este segmentat în: A. Orizontalitate și imaginar, B. Spațiul burgului, C. Masca – etalon al ființei creatoare, D. Psalmii, E. Elegiile. Conform lui George Vulturescu, „Doinaș nu este poetul în transă care bolborosește, prin care ni se transmit – precum printr-o Sibilă – semne ale zeilor (…), ci un teoretician cu o imensă putere de a capta memorabilul, eternul și de a și-l însuși, încorpora în particular”. Câmpia, definită de poet „stihie mai limpede ca zarea”, constituie o dimensiune concretă, care poate inspira lumea locului să-și imagineze liber modul în care își va trăi viața. Dacă în viziunea poetului și filosofului Lucian Blaga, spațiul mioritic este ondulatoriu (descris astfel după alternanța: deal – vale), în opera lui Doinaș este prezentat orizontal. Alte subcapitole vizează temele și motivele importante care străbat creația acestui poet remarcabil, precum: Motive poetice ale câmpiei (roua, râul, izvoarele, arborele), Marea – oglindă răzvrătită, Efigii tutelare: bufnița sau mistrețul?. Spațiul burgului înlesnește apariția unui program cerchist: resurecția baladei, avându-l ca teoretician pe Radu Stanca, și a Baladelor lui Doinaș. Balada, prin forma ei hibridă, favorabilă proteismului și multiplicității eului, determină, observă George Vulturescu, propensiunea lui Doinaș spre declanșarea scenarizării dramatice, care „va deveni semn de recunoaștere a Erlkönig-ului goethean”. De asemenea, sunt identificate motivele poetice ale măștii „ca etalon al ființei creatoare”: aventurile lui Proteu, Oedip și Sfinxul, ochiul paing și ochiul care vânează.

George Vulturescu pornește discuția despre Psalmi, de la interogațiile relative la natura religioasă ori nu a lui Doinaș, iar asupra Elegiilor are puncte de vedere competente, precum: „Elegia devine în poetica lor (Șt. Augustin Doinaș și Nichita Stănescu, n.n.) un compendiu de sensuri cu miză gnoseologică”.

În următorul capitol, intitulat sugestiv Nupțiile fragmentului, sunt investigate legăturile dintre text și viața autorului, cu accent pe „jubilațiile formelor”, starea de ambiguitate, „serii ale realului” și „poemul ca roman de oglinzi” – comparație inspirată.

În Addenda, e ilustrată relația poetului Ștefan Augustin Doinaș cu publicația profesională „Poesis”, eponim pentru Satu Mare; a efectuat două vizite: prima, în 1993, prilejuită de dezvelirea bustului poetului Szilagyi Domokos, a doua, în 1997, fiind invitat special al Colocviului „Poeți români contemporani. Ștefan Aug. Doinaș – 75 de ani”.

Anexele conțin facsimile, fotografii, frontispicii ale diverselor gazete literare.

Acest amplu studiu, apărut în condiții grafice deosebite la Editura Școala Ardeleană (Cluj – Napoca, 2018, 404 p.), este concentrat asupra esenței liricii semnate de către Ștefan Augustin Doinaș. După cum indică subtitlul: „Tiparele eterne” și poetica orizontalității, autorul celebrei balade moderne, Mistrețul cu colți de argint, a împrumutat, din literatura universală, tiparele eterne (teme, motive, metrică etc.), iar originalitatea și-a asigurat-o prin ceea ce exegetul George Vulturescu a numit „poetica orizontalității”. În plus, Cornel Ungureanu evidențiază din lucrare:„Încă din spațiul câmpiei – prin motivul izvoarelor, al râului – se deschide al doilea nivel de orizontalitate la Doinaș: apa – marea. Fascinat de chipul din undă (râu, fântână, lacuri), el va fi întregit de transsubstanțierea acvatică. Dualitatea pământ – apă este unică în poezia românească, în versuri precum <pământul în văpăi și marea-n spumă / ca niște miri ce-mpart același pat> (De profundis)”.