Ștefan Vlăduțescu: Mesaje și texte gânditoare

de Dan Ionescu

„Tema controlului hermeneutului de către text este recunoscută” (Ștefan Vlăduțescu, Mesaje și texte gânditoare, Craiova, Sitech, 2008, p. 9). „Având în vedere problema ridicată prin abordarea unei astfel de aporii, Matei Călinescu (A citi, a reciti, Iași, Polirom, 2003, p. 180) procedează la segregarea a două poziții extreme: „sceptici radicali” și „tradiționaliști îndârjiți” (Ștefan Vlăduțescu, op. cit. p. 9).

Autorul vădeşte prin Mesaje şi texte gânditoare o viguroasă schimbare ideatică de registru. Titlul este inedit, datorită epitetului personificator „gânditoare“.

Textele includ realităţi care impun destin separat faţă de cel al autorului. Studiile pornesc de la termeni şi se dezvoltă în spaţiul permis de semantica lor. Un autor se poate substitui lectorului pentru că se raportează la propria ipostază de cititor. În schimb, un lector nu se poate substitui autorului. În general, aşteptările de la un scriitor de ceva notorietate, sunt cel puţin de mijloc, ca într-o poveste de Kafka: pe unii, poştaşul îi va găsi acasă, pentru alţii, scrisoarea va rămâne la post restant, urmând ca ei să descopere mai târziu opera. La alţii însă scrisoarea nu va ajunge niciodată. În orice caz, fiecare operă literară este destinată întregii critici. În ce-i priveşte pe receptori, aceştia primesc opera cu un sistem de reprezentări care le dă dreptul la o aşteptare, care, la rândul ei, poate genera o satisfacţie confirmativă ori o frustrare repugnantă. Receptarea trebuie să fie locul de acţiune al dreptului de a înţelege liber: „fiecare are dreptul de a înţelege liber“ şi nemijlocit, să constate lucrul textului şi direcţia în care lucrează textul pentru a face transparent un mesaj. Suveranitatea naturală a comprehensiunii îşi are corespondentul în imposibilitatea determinării exacte a destinatarului. Textul are o tensiune mentală atemporală. Odată cuplat la ea, hermeneutul va media între mesaj şi lector: „cel pentru care scrii nu este cel care lecturează“.

Cele patru secţiuni ale cărţii se caracterizează prin: seriozitatea investigaţiei teoretice, înţelegerea operelor în sistemul de reprezentare actuală a literaturităţii şi în termenii orizontului contemporan de aşteptări, lecturarea în cheie strict estetică şi angajarea în a accede la mesajul fiecărei scrieri din perspectiva unicităţii ei limbajual-gânditoare (ca limbă şi ideaţie). Schimbarea de registru constă în faptul că demersul hermeneutic, orientat asupra unor cărţi ale literaturii contemporane, îşi asumă şi obiective evaluative. Astfel, în prima secţiune, principala temă o reprezintă textul şi aporiile textului. În discuţie vor încăpea ipostazele de interacţiune în general datorate mesajului, dintre autor şi hermeneut sau dintre autor şi lector. Ştefan Vlăduţescu lucrează cu fişe din filosofia lui Hegel, Platon, Nietzsche sau din opera lui Matei Călinescu.

În cea de-a doua secţiune a cărţii, sunt atrase în analiză volume de lirică ale unor poeţi craioveni luminaţi de inspiraţie şi situaţi în sinceritatea şi onestitatea calmă a valorii artistice. Prin modalitatea interpretării, Ştefan Vlăduţescu se înscrie aici pe linia unei critici impersonale, exprimându-se cu exactitate şi atenţie la diferenţă. Spiritul critic se arată mai sensibil la lirică decât la proză. Chiar şi aici însă lapidaritatea supravegheată a aserţiunii apreciative face vizibil un ataşament net faţă de ideile critice limpezi şi râvna luminoasă înspre asprimea riguroasă a diagnosticului. În căutarea gândirii poetice a textului, gândirea critică înfruntă şi depăşeşte riscul de a fi temerară şi a rosti cu precizie şi lucid adevărul axiologic în ce priveşte opera.

Atent la fenomenul literar actual, Ştefan Vlăduţescu identifică „noi resurse poetice ale reveriei“, motive de „inteligenţă iubitoare pentru a rămâne în cartier“ sau glosează pe marginea „lexicului de consemnare a stărilor de graţie“. Ştefan Vlăduţescu prezintă autorii în raport cu „obiectul şi modul meditaţiei lor“. Eul discursiv este văzut ca stare, nu ca situare. Prin urmare, autorul rămâne el însuşi în propria sferă a interesului estetic, pe care n-o părăseşte decât pentru a-şi afirma seducţia finală, din unghi extern, pentru credibilitate. Reverberaţiile eu-lui sunt atât de frecvente, încât „starea de reverie devine modalitatea de a sesiza realul“. Ştefan Vlăduţescu stabileşte deosebiri clare între onirism şi realism pentru că „visul ca trăire internă nu poate fi transcris; despre el se poate doar scrie. Limbajul ajută visul să intre în lume“. Intertextualitatea e o variantă de recuperare a unei părţi din ceea ce se pierde la transcriere, din fascinaţia reveriei.

Pentru a proba originalitatea unui volum în discuţie, Ştefan Vlăduţescu îi va izola elementele particulare care trebuie să fi supravieţuit confruntării dintâi cu tendinţele mişcării la modă. După aceea, elementele specifice sunt descifrate cu logică şi acuitate filosofice, în timp ce instanţa de critic are acoperire în limbaj adecvat şi judecată dreaptă. Temele şi motivele numite sunt şi pretexte pentru scurte eseuri al căror iz transcendental duc literatura la confluenţa cu alte arte.

În ceea ce priveşte proza şi critica (secţiunile a treia şi a patra ale cărţii), Ştefan Vlăduţescu tinde să acrediteze ideea că o parte a efortului estetic este transmiterea unui mesaj existenţial. Despre cartea lui Andrei Codrescu Praf pe drum, criticul face vizibil că aceasta este „o traversare a Americii, de la un ocean la alt ocean, pe trei rute: una a rememorării şi a prieteniilor, una a punctelor de senzaţional şi a căutării destinului şi o alta, a identităţii româno-americane“. Pe de altă parte, mesajul ei generic este descifrat în trecerea timpului: drumurile sunt spaţii pentru a călători, iar nu pentru a ne conduce la o destinaţie oarecare, exactă şi de nerefuzat.

Se poate afirma în concluzie că Mesaje şi texte gânditoare este o carte onorabilă care ţine în scenă un critic stăpân pe instrumentarul său teoretico-hermeneutic (cu fundamente în H. G. Gadamer, E. Negrici, N. Manolescu şi E. Simion), capabil să lucreze într-o grilă interpretaţională cu largi extensii individualizatoare, consecvent în opţiunea pentru autonomia esteticului şi sensibil la originale formule estetice şi la mesaje existenţiale.