Raţionalitatea comunicaţională (I)

de Ștefan Vlăduţescu

După Descartes, Leibniz, Hegel, Heidegger şi Gadamer, lumea este incapabilă să gândească în absenţa ideii de raţiune. S-ar putea face din poziţia lui Hegel („Tot ce este real este raţional; tot ce este ranţional este real”) o axiomă a raţionalităţii nelimitate a realului, materializabilă în funcţionarea unei „comunităţi ilimitate de comunicare” (cum se exprimă K.O. Apel). În pofida aparentei expansiuni infailibile a raţionalului trebuie să îndreptăm luciditatea puterii raţiunii asupra raţionalităţii.

Altminteri ne-am trezi în situaţia de a găsi mai multe raţiuni ce creditează mai multe raţionalităţi. Adevărul mobilizat de presupoziţiile implicite aflate în contradicţie este următorul: există o raţiune ce se aplică în mai multe raţionalităţi.

Se poate vorbi de cinci tipuri de raţionalitate:

– raţionalitatea logico-matematică (raţionalitate minimală şi abstractă ce implică principiul noncontradicţiei propoziţiilor şi funcţiilor propoziţionale – instaurată de Platon);     – raţionalitate instrumentală sau tehnico-ştiinţifică (raţionalitate ce subîntinde presupoziţia reciprocităţii atât în actul intervenţiei instrumentale, cât şi în analiza cauzală experimentală – edificată de Şcoala de la Frankfurt);

– raţionalitate strategică (raţionalitate ce aduce aplicarea reciproc mediată a raţionalităţii instrumentale la interacţiunea umană şi la comunicare);

– raţionalitate consensual-comunicaţională (aceea care permite coordonarea acţiunilor comunicaţionale pe baza forţei de coeziune recunoscute în exigenţele de validitate fundamentale în evenimentele comunicaţionale, impusă de J. Habermas);

– raţionalitatea discuţiei, configurată de K.O. Apel, care implică simultan a putea repune în discuţie prin critică exigenţele validităţii consensual-comunicaţionale şi a putea onora prin reflecţie conformarea la principiul noncontradicţiei performative la care este supus cel care argumentează pe căile raţionalităţii consensual comunicaţionale.

Examinând lateral şi oblic aceste tipuri de raţionalitate, claritatea delimitării ne este umbrită de lipsa unui criteriu de derivare ori de integrare. Pe lângă aceasta şi în abstract supradeterminant se ridică faptul că ceea ce astăzi se cheamă „a face experienţa a ceva” şi „a oferi experienţa a ceva” primează asupra a reflecta în legătură cu ceva. Primatul postmodern al practicului asupra teoreticului leagă raţiunea de situaţiile existenţiale, aşa încât se poate înţelege poziţia lui Heidegger, care făcea din discurs (comunicare) unul dintre „existenţialele” fundamentale categorii decisive ale Dasein-ului.

Prin urmare, raţionalitatea generatoare este raţionalitatea comunicaţională. Din ea derivă raţionalitatea logico-matematică, raţionalitatea instrumentală şi raţionalitatea strategicii.

Ei i se subsumează aşa-zisa raţionalitate consensuală şi raţionalitate a discuţiei.

În afara raţionalităţii comunicaţionale nu există decât tăcerea.