STRUCTURI DISCURSIVE STANDARD (1)

                                                                           de ŞTEFAN VLĂDUŢESCU

         În practica de ordin comunicaţional, precum de altfel în oricare alt tip de practică se constituie cu timpul structuri discursive funcţionale uşor recognoscibile. Recurgerea la atare structuri discursive se face cu conştiinţa unei situaţii de comunicare. Nu-i vorbă că o figură aparte ar face aceste structuri când s-ar ajunge la ele nu doar printr-o decizie, ci şi în mod oarecum involuntar. Oricine recunoaşte astfel de structuri discursive tip: conversaţie, dialog, negociere, dispută, controversă, diferend, schimb de vedere etc.

La negociere se poate ajunge, ca la oricare altă structură, pe două căi: în mod intenţionat sau în mod neintenţionat. Instaurarea unei structuri discursive standard are loc fie ca act voluntar, fie (mai rar) ca fapt neintenţional. La ceartă se ajunge ori anume căutând-o ori împins de derularea procesului comunicaţional în condiţiile unui anume sistem comunicaţional.

O structură discursivă standard este condiţionată de:

– existenţa unor protagonişti înzestraţi cu competenţă socială, interacţională, comunicaţională, semiotică şi lingvistică;

– instaurarea sau menţinerea unei relaţii între acestea;

– punerea în curs a unui obiect de comunicare;

– funcţionarea unei anume situaţii de comunicare (V. Tonoiu le numeşte „situaţii specifice omeneşti”);

– instalarea unui contract de comunicare;

– procesarea obiectului de comunicare în cadrul unor operaţii, acţiuni, strategii, stratageme, manevre, tertipuri comunicaţionale.

În orice comunicare, relaţia discursivă se fixează în unghiul format de relaţia interlocutivă şi presiunea culturală a comunităţii vorbitoare de apartenenţă. Problema relaţiei discursive şi soluţionarea ei se pune la fel în orice structură discursivă standard ce subîntinde dialogismul intrinsec. Binecunoscute sunt, din această categorie, negocierea, conversaţia şi dialogul. În negociere, arată Vasile Tonoiu, apartenenţa „precumpăneşte asupra relaţiei interlocutive”, pe când în cazul dialogului lucrurile stau invers. Se desprinde că dialogismul este o chestiune de grad ce deprinde de contractul de comunicare implicit sau explicit care variază cu strategiile discursive (dispută eristică, discuţie contradictorie, deliberare, negociere) şi culminează cu dialogul. Despridnerea specificului negocierii, în raport cu conversaţia şi dialogul, se poate face după trei coordonate. Prima dintre ele formează aşa-zisa convenţie enunţiativă prin care destinatarul este sau nu determinat, poate sau nu să ajungă locutor, locutorii se află în poziţii simetrice sau complementare şi dacă au locuri enunţiative fixe ori variabile. A doua coordonată se referă la obiectul comunicaţional: este el comun ori unilateral, se profilează el ca atins prin succesul uneia dintre părţi sau prin câştigul amândurora. A treia coordonată priveşte asumarea funcţiilor interne şi externe.

Conversaţia, după cum precizează Levinson, fiind tipul standard de comunicare dialogică în perimetrul căruia actanţii îşi asumă, neconstrâns, rolul de locutor. În acelaşi sens, V. Tonoiu vede conversaţia ca reprezentând „un gen de utilizare prototipică a limbajului”.

Realitatea conversaţională este polimorfă, ceea ce face ca termenul de „conversaţie” să stea deasupra unor fenomene comunicaţionale destul de diferite. Conversaţia, ca activitate verbală cotidiană, se desfăşoară în orizontul limbajului şi cunoaşterii (cogitaţiei) comune. Ea intră în anumite spaţii (context, situaţie, cadru) care-i determină anumite funcţii şi o structură ce poate ajunge până la ritualizare. Conversaţia se desprinde din esenţa solidarităţii umane şi profită de o libertate de care nici o altă structură discursivă standard nu are parte. Fără a fi avut vreo intenţie teoretică, Hegel schiţa asiomatic figura discursivă a conversaţiei ca funcţionând după „regula” unui arbitru al părerilor incidentale, având un „obiect care nu trebuie epuizat” şi manifestând un „caracter accidental”.

Formă prototipică de utilizare a limbajului, conversaţia se profilează, sociologic vorbind, ca mijloc de socializare şi de consolidare a conştiinţei de apartenenţă la comunitate. Epistemologic, ea nu avansează în mod constrângător în direcţia unui obiectiv comunicaţional sau practic bine delimitat, precum, de exemplu, negocierea. Spre deosebire de dialog şi, în special, de negociere, conversaţia nu intră pe trasee ale unor constrângeri regulative care să o dovedească drept o interacţiune puternic finalizată. Secvenţele sale curg după o orientare delicată şi argumentativ neconstrângătoare.

Caracterului teleologic al negocierii şi dialogului îi răspunde în conversaţie un caracter ludic. În plus, dialogul îşi asumă şi o trăsătură tetică. Conversaţia nu suferă de pe urma amalgamului, în ea se amestecă modalităţi şi genuri textuale, în ea se întâlnesc dorinţe şi pasiuni care nu fac casă bună în nici o altă parte. Caracterului liber al conversaţiei i se subordonează spaţii, contexte şi situaţii nepresante şi de o largă deschidere presupoziţională. În conversaţie, funcţia referenţial-comunicaţională se supune preocupării expresiv-fatice. Ea se arată, astfel, ca o comunicare a bunului plac.

Dialogul, în schimb, este ţinut de obligaţia coerenţei şi de coeziuni. El vine cu o monotonie ilocuţionară şi o omogenitate presupoziţionale care conversaţiei îi sunt străine. Nu-i vorbă că şi „dialogal” este năpădit de polisemie.

În setul de criterii şi coordonate fixate, dialogul se profilează ca fiind un discurs de construcţie bivocal-interlocutivă, vizând pe un obiectiv comunicaţional comun, mizând pe o funcţie externă şi exersându-se pe un interes teoretic cu dimensiunea tactică sau semantică.

Modelul interacţional comunicaţional numit dialog ascultă de nişte reguli specifice. Definiţional, dialogul are un aspect linear şi strict organizat, mişcarea sa internă duce către un scop. Dialogul şi negocierea au un obiect comunicaţional radical. Ele privilegiază solicitarea de informaţii şi alocarea de mijloace persuasive specializate. Mişcarea internă a negocierii şi dialogului este strict legată de obligaţia părţilor de a înţelege şi evalua intervenţia conlocutorului.

Negocierea nu este liberă. Ea se supune unor seturi de constrângeri linguistice, cogitaţionale, sociologice şi culturale. În cadrul ei, eticheta cere ca în soluţionarea problemei în dezbatere să se implice personalmente fiecare protagonist. Faptul că negocierea are datorii faţă de propriul statut face ca ea să se structureze în raport cu constrângeri constând în restricţii şi interdicţii. Pentru a-şi atinge scopurile într-o situaţie puternic constrângătoare, negocierea recurge la tactici, strategii, mişcări, manevre şi tertipuri. Într-un cuvânt, pentru atingerea scopurilor negociatorii apelează la persuasiune. Negocierea apare, astfel, ca o formă de persuasiune. Dialogul se delimitează de negociere în general prin interesul său teoretic, iar în special prin orientarea tetică, prin cercetarea de teze, de sensuri conceptuale, prin explorarea legitimităţilor şi pretenţiilor de adevăr.