„Vasile Pârvan – istoriosof”

de Ştefan Vlăduţescu

După cum o dovadă de echilibru pentru individ este constituită de întoarcerea spre sine, tot astfel echilibrul-normalitatea unei culturi se probează prin atenţia acordată valorilor trecutului, prin păstrarea în instanţa cognitivă a axelor tradiţiei. Vasile Pârvan este unul dintre momentele culturii române şi, în acelaşi timp, un monument al tradiţiei istorice. Savantului născut în fostul judeţ Tecuci i-a fost consacrată ediţia din 2008 a colocviilor ce se desfăşoară anual în noiembrie la Casa de Cultură din Tecuci şi care poartă numele filosofului Ion Petrovici. Remarcabila manifestare din urmă cu un an s-a concretizat într-o însumare de comunicări care accede acum la lumea tiparului sub coordonarea profesorilor Adrian Michiduţă şi Viorel Burlacu („Vasile Pârvan – istoriosof”, Tecuci, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, 2009). Toate cele nouă intervenţii reprezintă valoroase puncte de vedere în dezbaterea de idei contemporană.

Academicianul Alexandru Zub evidenţiază afinităţi şi analogii între Vasile Pârvan şi Paul Valéry; acestea se situează pe două paliere: mai întâi, în linia stoicismului, a propensiunii romantice şi a admiraţiei pentru Marc Aureliu, Thomas Carlyle, Ernest Renan şi Theodor Mommsen, iar apoi acel „primat categoric al spiritualului” (p. 143), care poate fi sesizat la cele două personalităţi de renume. Comunicarea protoistoricului Gheorghe Joghin concretizează un punct de vedere notabil: Vasile Pârvan reprezintă un model cultural, atât prin cariera sa de căutător cât şi prin ideatica pe care a fundamentat-o şi a lăsat-o moştenire. Ideea iradiantă ce stă la baza modelului spiritual Pârvan se schiţează a fi aceasta (din citarea savantului): „Fiecare cârtire este o boală. Fiecare gând pesimist este o erezie împotriva principiului vieţii (…). Scopul vieţii nu e de găsit nici de catharsis, nici în cultură, nici în fericire, nici în activitate, nici în suferinţă, nici în voluntarism, nici în cunoaştere, toate acestea nefiind decât fragmente de viaţă(…). Scopul vieţii trebuie să fie însăşi viaţa” (p. 37). Profesorul universitar dr. Vasile Lica şi-a centrat contribuţia pe ilustrarea faptului că opera lui Vasile Pârvan constituie „sursa primară a thracomaniei contemporane” (p. 115). În opinia noastră, prof. dr. Adrian Michiduţă îşi structurează comunicarea („Filosofia românească; sens şi semnificaţie”) pe două coordonate: suport/aport. Suportul îl reprezintă cele trei condiţii de exigenţă pentru existenţa unei filosofii româneşti, formulate de Mircea Vulcănescu: „1) existenţa unei activităţi de filosofare autentică şi originală printre români, născută din motive româneşti; 2) existenţa unui mediu de difuzare a ideilor filosofice în limba română, cărţi, cursuri şi conferinţe; 3) existenţa unei problematici şi a unor sisteme filosofice specifice româneşti” (în „Pentru o nouă spiritualitate filosofică”). Aportul se constituie din introducerea materiei de reflecţie în standardul rost vs tâlc instituit de Constantin Noica: rostul, fiind „mai apropiat de un înţeles deplin”, înseamnă sens, iar tâlcul, desemnând ce este „din plin expresie a jumătăţii de înţeles” (C. Noica, „Pagini despre sufletul românesc”, Humanitas, 1991, p. 77). Concluzia este, per ansamblu, optimistă: există o filosofie românescă, cu sens şi generatoare de semnificaţii. O cercetare elegantă şi comprehensivă se arată a fi „Şapte puncte de comparaţie între filosofie şi viaţă” de prof. univ. dr. Petru Ioan; aici sunt relevante ca astfel de puncte aurorale următoarele: câmpul perisabilului, suprema complexitate, neîntrerupta confruntare, spaţiul insecurităţii, proliferarea haotică, tărâmul evoluţiei şi zona conştiinţei. Notabil este şi studiul prof. univ. dr. Ana Bazac („Ideea de arheologie în filosofia modernă”): aici se examinează liniile pe care a meditat Vasile Pârvan asupra arheologiei şi contribuţia sa este înscrisă în istoria conceptului modern de arheologie, alături de Foucault sau Derrida. Pornind de la teza renumitului istoric român cum că „Pentru istorie nu există fapte izolate, ci doar deveniri istorice”, se apreciază că era firesc ca arheologia să fie văzută ca metodă istorică: „arheologia este o muncă de detectiv, scoţând la iveală urmele, datele materiale”: căci «”tot de la săpăturile arheologice este de aşteptat răspunsul hotărâtor”» (p. 97). În opinia lui V. Pârvan „faptele devin istorice prin interpretarea lor”; la rândul lor, „interpretările nu trebuie să fie simple păreri”, ci este necesar să se fundamenteze pe „cât mai multe probe”.

Per ansamblu, volumul de comunicări ne arată, pe de o parte, că „nasc şi în” România spirite elevate şi că studiul acestora face posibilă scoaterea la lumină a unor argumente pentru valoarea culturii româneşti şi apartenenţa ei la cultura europeană.