Comunicarea jurnalistică negativă
de Dan Ionescu
Pentru a-şi determina lucrarea Comunicare jurnalistică negativă, în ambientul semasiologic pe care-l presupun convictio şi persuasio, Ştefan Vlăduţescu umblă, în exordiu, la etimologie. E un pretext optim pentru consemnarea nonşalantă a intimei devieri de la sensul de bază. Termenii, deşi cu finalitate semantică similară şi în impact alb cu optica mai multor curente filosofice, denumesc mentalităţi varii de grup, în ale cărui jocuri intră distribuţia puterii, cu direcţii de aplicare asupra societăţii, după felul benevol sau nu al recepţiei individuale.
Cu o bună argumentare, în capitolul Adevăr şi verosimil, se trece în registre clare: „jurnalismul negativ este o problemă de mesaj negativ. El exercită asupra opiniei o presiune dublă: de suscitare a excesului şi de furnizare de motive de modificare. (…) Nu există jurnalism veritabil decât acolo unde publicul este corect informat, acolo unde este invitat, chemat să cunoască şi să participe. Jurnalismul negativ duce la perfecţiune arta de a împiedica oamenii să-ţi bage nasul în treburile care-i privesc”. Autorul e de o pedanterie pozitivă. În treacăt fie spus, chiar titlul trimite la firava distincţie între adevăr, substantiv, din punct de vedere morfologic, iar semantic, analiza pune în acord, pe rând, în paragrafe care etalează cultură clasică, sensurile acestuia, cu scopul definit al tezei, şi verosimil, adjectiv moştenit din latină, care etichetează, în cazul de faţă, opiniile şi elementele lor de constituţie, asemănătoare adevărului.
Individul îşi suprimă atitudinea aparte de comentariu şi de acţiune, în favoarea celei de consimţământ necondiţionat la evenimente naţionale, de exemplu. Mecanismele psihologice au pecetea unei formaţii şi degajă priorităţi exogene. Se poate vorbi de generozitate comportamentală, în ascendenţă faţă de latura restrictivă a sistemului personal de valori. Dar altruismul, indiferent de onestitatea considerentului, poate provoca permeabilitate la influenţă: „în similitudine cu limbajul, influenţa în general (termenii, convenţiile, normele şi prescripţiile acesteia) susţine o structură de semnificaţii construite în mod dirijat pe baza intereselor fundamentale de autoreproducere a societăţii”.
Prin coerenţă şi coeziune, două categorii contextuale însemnate, autorul, fără propensiune parnasiană, dar interesat de varietatea lucrării, evocă medii vechi de filosofie. În şcoala lui Pitagora, tăcerea avea un statut primordial. Datorită ei, încă se definea auditoriul: „cel ce tăcea asculta ce spuneau alţii şi n-avea voie să întrebe dacă nu le înţelegea suficient şi nici să comenteze ceea ce auzise. Timpul de tăcere nu dura la nimeni mai puţin de doi ani. Cei ce se găseau pe acest parcurs de tăcere şi ascultau se numeau auditori”. Heraclit „se pronunţa pentru otracizarea opiniilor personale şi validarea doar a opiniilor comune tuturor, a acelor opinii de consens”. Sofiştii, între care îl amintim pe Gorgias, personaj prezent şi în lucrarea lui Cicero, Despre supremul bine, reabilitează opinia, recunoscându-i „natura autonomă”, după ce o separă de senzorial. Dacă Socrate „dezvăluie tristeţea opiniei ce aduce contradicţia”: „ştiu că nu ştiu nimic”, Platon creează „posibilitatea de salvare în înţelepciune”. Mai târziu, Hegel răstoarnă optica predecesorilor, declarând „că nu există opinii”, parcă în complicitate cu Pascal: „oamenii sunt guvernaţi mai mult de capriciu decât de raţiune”.
Imputabil până la urmă voinţei separării tipului de interpretare, de opiniile unor predecesori precum Platon, Heraclit, Pascal sau Lang şi Gilbert, impulsul preludiului clasic – de enunţare şi de revizuire diacronică a temei, se diseminează în exemple de operaţiuni şi de acţiuni de persuasiune: „istoria de-a dreptul exemplară a calului troian, din punct de vedere al dezinformării”, pentru că în ea „se regăsesc aproape toate elementele tehnicilor”, eliminarea Partidului Comunist German de pe scena politică interbelică, metodele KGB, războiul prin imagine, operaţiunea „Bosnia”, războiul din Golf etc.
În afara comunicării nonverbale sau paraverbale, Ştefan Vlăduţescu, excerptând pe larg, studii în domeniu, scrie despre comunicarea proxemică. Edward T. Hall, în lucrarea The Silent Language, distinge, în spaţiul fizic, patru tipuri de distanţe. Argumentul: „oamenii se impun şi prin distanţa pe care o creează şi o păstrează faţă de ceilalţi”. Charles U. Larson constată valenţele persuasive ale comunicării cronemice: „modul cum utilizăm timpul transmite mesaje de situare şi de evaluare a celorlalţi. Şefii nu suferă în raport cu subalternii de pe urma întârzierilor: şefii nu întârzie, ei sunt reţinuţi de probleme.”
Ştefan Vlăduţescu pune la dispoziţie o bibliografie amplă. Citează din Lotman, Le Roy Wilson, Mommerency, Miller, Steiner R., Tzu Sun, Watzlawick, Zimbardo, A. Reboul ş.a. Comunicare jurnalistică negativă – ed. Academiei Române, Bucureşti, 2006, poate figura pe lista oricui e interesat de consiliere, datorită şi caracterului ei didactic. Comunicarea e o temă oportună, iar autorul, tenace şi harnic.